Home / Timp liber / Cu bicicleta prin Hunedoara / (Galerie foto) Ghelari – Ruda sau când nu îţi pare rău că eşti un ciclist prea romantic
1

(Galerie foto) Ghelari – Ruda sau când nu îţi pare rău că eşti un ciclist prea romantic

Rămas în pană de subiecte cu drumuri ascunse şi demne de Ţara Minunilor, azi am hotărât să urc la Ghelari. N-aveam cum să dau greş cu traseul care urma să mă ducă prin pădurea aia de stejari! Aşa că pornesc să convoc grupul meu eterogen din ultimele săptămâni, români, maghiari şi de alte naţionalităţi pentru că despre „Fibră” (Alin) putem spune că e pe jumătate spaniol la câte săptămâni petrece în fiecare iarnă în Tenerife, la bicicleală. Şi nu, nu sunt invidios.

Un drum la Ghelari poate părea banal după ce ai descoperit Târsa sau Păuleştiul, de exemplu, dar dacă îl faci la momentul potrivit devine de poveste. La fel de frumos e şi primăvara, devreme, credeţi-mă. Acum avem şi un supliment, noi, ăştia, cu biciclete de şosea: s-a asfaltat încă o bucată bună, până sus, la Ruda. Aşadar azi vom merge să privim de undeva de sus spre Ţinutul Pădurenilor.

Debutul e uşor nefericit pentru că în faţa blocului, aşteptând ca Dani să vină din mica tură în care se împrieteneşte cu Fabiana mea (bicla lui e la Cluj) descopăr o pioneză în cauciucul roţii de faţă. S-o fi luat încă de ieri? Posibil. O scot, odată cu aerul din cameră. Facem rapid pana şi gândim optimist. Mai bine acum, decât pe drum. Urmează o sesiune de ştiri până la Hunedoara, care ce-am mai făcut, drumul de patru benzi ne permite să mergem câte doi în paralel. Din oraş îi luăm pe Alin şi Cătălin şi apoi imediat suntem la baza urcării spre Ghelari şi privim cum Jancsi, rămas azi singurul vânător de KOM, sprintează la deal. E de înţeles, n-a mai fost pe-aici şi nu ştie, probabil, că mai are de urcat vreo 12 km… După prima pantă ascult atent, mi se pare mie sau se aud greieri? A, nu, sunt fermoarele de la veste, tricouri, jachete, ne-am încins pe primele pante. Gluma asta, recunosc, am preluat-o de la Mircea Crişan, era pe vremuri la Europa Liberă, atunci era un banc cu securişti.

Alin cu Dani se distanţează, Jancsi nu se mai vede iar Cătălin a oprit la casele de la Mănăstire să se dreagă cu o bere, se pare că l-am luat la puţine ore după o petrecere. Vine el, n-am grijă. Urc destul de tare, asta înseamnă să mergi cu gaşca, te îndemni altfel la drum şi mă apropii cu teamă de curba aia în care – pe deal – sunt panourile solare. Am amintiri neplăcute de aici, când în primăvară m-au alergat cinci dulăi de stână şi la final m-a preluat o huidumă de „căţel” de la panouri, aşa de mare că m-ar fi putut muşca de urechi fără să se ridice pe picioarele dinapoi. Acum e linişte, aşa de linişte încât aud panourile cum scârţâie lugubru în vânt. Par ireale şi uşor sinistre siluetele lor alături de pădurea colorată atât de frumos în nuanţe de roşu! Pe curba care urmează, ultima înainte de Ghelari, îl văd pe Jancsi undeva în faţa mea, la o sută de metri, maxim. Îl iau ca target şi trag tare, aşa că sus, în vârf, ajungem deodată.

Ne reunim în faţa catedralei, unde ne tot minunăm cum au reuşit cei de aici să construiască aşa o enormitate chiar pe vremea în care Ceauşescu dărâma biserici. O fi avut preotul ceva pile. Jancsi nu mai are apă şi îl momesc cu agheasma din faţa intrării dar nu vrea, chit că îi garantez că are proprietăţi izotonice. Grupaţi, începem restul urcării. Nici nu mi-aş fi închipuit cât mai e până la Ruda, mai ales pe verticală! Trec greu de cele câteva „gâturi” abrupte dar nu mă las de Alin, atât cât pot. La un moment dat, nu mai pot… Ne reîntâlnim chiar unde e gata asfaltul. Din nou îmi pare rău că nu merg şi cu MTB-ul dar asta e o senzaţie care ştiu că îmi trece întotdeauna când intru pe un drum cum e ăsta din faţa mea, aşa că n-o prea bag în seamă. Ceva mai încolo reuşesc o poză ce ar putea ilustra diferenţa asta dintre cursiere şi MTB, alegerea: un drum cu asfalt proaspăt şerpuieşte printre copaci iar altul, de pământ şi piatră, urcă spre o curte.2

Şedinţă. Băieţii mai vor să meargă şi la Cinciş, pe Silvaş… Eu anunţ că renunţ (ce bine sună asta, e demnă de Şerban Foarţă!) şi optez să mă întorc direct acasă iar între timp să umplu telefonul cu poze, în jurul meu e cel puţin la fel de frumos ca la Târsa, săptămâna trecută. Felul meu ăsta de a fi, un ciclist romantic, e cam păgubos pentru performanţele sportive dar extrem de benefic pentru scrieri. Şi nu-mi pare rău. Chiar dacă roţile mele au des opturi pentru că rulez – de multe ori – visând. Maître Radu ştie, că el mi le repară. Îi mai văd pe ortacii mei doar într-o fotografie, în care se concurează la colorit cu copacii pictaţi de toamnă şi… rămân singur.1

Prima poză o fac din mijlocul unei urcări grele şi mă costă mult efort când urc la loc în şa. E grea viaţa asta de reporter pe bicicletă. Mă distrez, citind pe un panou aşezat pe turnul de observaţie de la Panorama traducerea pentru pădureni: „forest men” şi „les hommes de la forêt”. Intru la o cafea la prietenul meu Sergiu, mi-e tare drag să merg la pensiunea lui (un loc minunat, în paranteză fie spus), povestim un pic de o carte despre Ghelari pe care şi-ar dori să o editeze şi să o dea cadou oamenilor din sat, apoi reiau pedalatul spre casă. La intrarea în Ghelari admir un copac imens, în care primele frunze galbene stau ca nişte poame necunoscute printre frunzele rămase verzi, tot de aici se vede cum pădurea năpădeşte, din fericire, o fostă carieră sau exploatare, acum părăsită. Pe fundal tronează catedrala. Parcă – totuşi – e prea mare! Biblia ne vorbeşte despre simplitate şi umilinţă, dar nici una nici alta nu se regăsesc în construcţia albă.

Ultima casă pe dreapta din Ghelari e pentru mine un semn de întrebare: de ce să te muţi dintre blocurile oraşului în mijlocul naturii şi apoi să îţi betonezi toată curtea? Într-o bună zi voi opri şi îl voi întreba pe proprietar. La panouri opresc, pentru că văd un pom mic şi atât de frumos, care luminează galben dintr-o mare de păiuşe. Fac o poză şi mă gândesc cum ar fi dacă acum m-aş întoarce şi în spatele meu ar sta dulăul ăla enorm, uitându-se la mine. Brrr! La vale, că, cine ştie? În pădurea în care tocmai intru e linişte, aud doar fâşâitul cauciucurilor pe asfalt, alternând cu pocnetele frunzelor uscate pe care – în mers – le strivesc. Gust pacea asta, gust şi senzaţia de libertate pe care ţi-o dă viteza în aer liber şi mă gândesc că prin anii 80, când călăream semicursierele alea ruseşti, Sputnik, eram probabil singurii români care se simţeau liberi. Peste mine trece o pală de vânt care face să ningă cu frunze roşii, asta trebuie să filmez neapărat! Dar când opresc, totul în jurul meu se opreşte! Brusc, nu mai bate vântul, frunzele rămân suspendate parcă şi natura mi se pare că e un animal sălbatic care a auzit un zgomot suspect şi a încremenit, neştiind ce să facă. Acum, în clipa asta, mi-aş dori să am inelul acela al lui Rumburak, să devin invizibil şi să spionez pădurea care şi-ar face de cap în jurul meu. Stau, răbdător, câteva minute, vântul reîncepe, se reia ninsoarea şi eu mă învârt în loc, filmând, prostit de atâta splendoare…

Când reiau coborârea prin tunelul colorat al pădurii mi se pare că zbor. Iau cu roata din faţă o crăpătură din asfalt şi asta mă face aproape să zbor la propriu. Privirea îmi coboară de pe coroanele roşii ale stejarilor şi dă de o parcare plină de gunoaie. „Bine ai venit acasă!” mi se urează la coborârea din sferele înalte, unde visam minunăţii. Bine am revenit la ţara în care oamenii, nemaisuportând parcă frumuseţea locurilor în care trăiesc, se chinuie să o pângărească cu orice preţ…

E vremea prânzului, mi-e cam foame aşa că pedalez cam în doru’ lelii pe valea ce duce la Hunedoara. Înfometat şi totuşi plin de impresiile zilei, aşa sunt acum. Nu mă pot grăbi, privesc ager şi cu nesaţ la tot ce e în jurul meu. Pe dreapta drumului natura, cochetă, ţinând la frumuseţea ei, încearcă să repare orice urâţenie cu care omul o deranjează, aşa că a sădit un copăcel verde-auriu care pur şi simplu îmbrăţişează un stâlp de beton şi vrea să îl ascundă privirilor.

Când ies din Hunedoara, ziua mea de reporter se termină. Comut pe modul „sport” şi îmi impun un contratimp individual dus cu 35 km/oră şi vânt de faţă. La intersecţia de la Sântuhalm am noroc, semaforul este pe roşu aşa că opresc şi beau cu sete tot ce mai am în bidon. Din maşina de lângă mine, doi prichindei privesc, cu ochii mari şi năsucurile lipite de geam, la nenea ăsta frumos echipat şi cu bicicleta asta tare de curse…

Despre Alin Bonta

Citește și

Mariana Purghel şi o pereche de papuci de Viscri care-ţi fură imediat privirea

De ce să nu mai aruncăm lâna pe foc – argumentul de la Viscri

Crescătorii de oi din judeţul Hunedoara se plâng de ani buni că nu le cumpără …