Home / 24 / Falsul cinstit şi crâmpeie din viaţa la bloc, pe blog
Falsul cinstit şi crâmpeie din viaţa la bloc

Falsul cinstit şi crâmpeie din viaţa la bloc, pe blog

Iorga să ne judece! “În România, hoţul prins e proprietar cinstit”, scrie Ioan T. Morar pe blogul personal, blog.itmorar.ro.
“Vă place casa din imagine? O recunoaş­teţi? E fostul sediu al Uniunii Artiştilor Plastici din România, din strada Iorga. Spun fostul, pentru că plasticienii au fost evacuaţi cu forţa de acolo. De un băiat şmecher din ­imobiliare, care a pus mîna pe clădire cu acte false. În general e greu să dovedeşti că actele sînt false, pentru că e o suveică administrativă bine pusă la punct, cu ­falsuri făcute la marea meserie, pe hîrtie veche, cu cerneală veche, chiar. Dar în acest caz, falsul a fost cît se poate de grosolan. Și vizibil din cauza prostiei ­autorului. Retrocedarea s-a făcut în baza unui act prin care Emanoil Slătineanu a primit de la soţia sa, Viorica Arion, în data de 4 august 1940, imobilul din strada Nicolae Iorga, nr 21. Actul e plastografiat la marea artă, se pare. Doar un amănunt le-a scăpat băieţilor isteţi din imobiliare. În august 1940, Iorga mai trăia, deci nu avea nume de stradă. Iar ­actuala stradă Iorga se numea, atunci, Benito Mussolini. Deşi evacuaţii au prezentat acest argument, au sesizat ­organele competente, nu au fost băgaţi în seamă”.

Singur pe drum. Robin Molnar, care scrie pe blogul Robintel.ro, este de părere că dacă preţul benzinei o să mai crească mult, în curând va ajunge să ­circule singur pe drum. Cu o maşină care consumă mai puţin decât unele motociclete, nici nu-i de mirare!
“De la Simeria la Petroşani, la orele la care circul eu, de obicei sâmbăta dimineaţa şi seara, întâlnesc pe contrasens aproximativ cincizeci, maxim o sută de maşini. Pe 100 de kilometri de drum european de bună calitate. De la Cluj Napoca la Alba Iulia, întâlnesc pe 100 de kilometri cam patru, cinci sute de maşini, iar de la Alba Iulia la Simeria, pe un drum european, la fel, doar câteva sute, nu foarte multe nici ele, timp de o oră, sau cât îmi ia. Cu un anumit grad de precizie, sau de exagerare, sunt singur pe drum. Ceea ce îmi dă de gândit. Adică nu cred că oamenii vor putea suporta un preţ mai mare la benzină şi motorină. Nu cred. Mă uit în jur şi văd doar maşini ­parcate şi atât. Benzinăriile din Cluj mai sunt cum mai sunt, dar cele din oraşele de provincie sunt semi-pustii şi, în ritmul ăsta, s-ar putea să avem parte de un recul puternic, în condiţiile în care benzina la noi este mai scumpă decât în ­Lichtenstein şi Austria, iar taxele de înmatriculare sunt şi mai mari… […]
Dacă pe mine ca să ajung acasă de la Cluj la Petroşani mă costă 200 de lei, cei care au nevoie să meargă aproximativ aceeaşi distanţă, cu o maşină mai mare, plătesc spre o sută de euro. Or, aici vroiam să ajung: Este mai ieftin să pleci – numai dus – din Iaşi la Roma cu transportul în comun, decât să pleci cu autoturismul personal de la Iaşi la Timişoara şi înapoi. Dar până când ne va mai mulge statul chiar în halul ăsta?
P.S. Paradoxul rutier românesc este că până vor termina politicienii cei şmecheri autostrăzile, ei vor fi singurii care-şi vor mai permite să circule pe ele”, scrie Robin.
O completare: nu doar politicienii îşi vor permite să circule. Cei care îşi permit să dea câteva zeci de mii de euro pe o maşină de lux îşi vor permite, mai mult ca sigur, şi combustibilul necesar ca să se ­deplaseze cu acele maşini.
Iar drumurile noastre n-au fost complet goale nici pe vremea când nu se găsea benzină sau când se circula în zile cu soţ şi fără soţ, dacă vă mai aduceţi aminte. Altfel, de acord, un litru de benzină a ajuns să coste de două ori mai mult decât un litru din cea mai ieftină bere!

Bună ziua, vecine! Rămânem în Cluj, de unde Andrei Crivăţ ne povesteşte, pe AndreiCrivat.ro, un simpatic episod al nesfârşitei telenovele “Viaţa la bloc” (cu “c”, de data asta).
“În cartierele astea moderne, cum e cartierul Buenos Dias (cartierul se numeşte Bună Ziua – n.r.) din Cluj-Napoca, se mai întâmplă nişte imagini pitoreşti de ghetou, cu blocurile destul de apropiate între ele. Uneori, atât de apropiate încât oameni din blocuri aflate faţă în faţă îşi pot da mâna – sau se pot scuipa, după cum devine cazul. […] De exemplu, acum vreo două zile, doi domni, unul dintr-un bloc şi altul dintr-un alt bloc de-aici, de la noi din ghetou cartierul rezidenţial Buenos Dias, blocuri nu lipite, da’ foarte apropiate, aveau o polemică dură, argumentată contondent cu referiri la mame, la morţi, la Stalin (‘tă-te Stalin de imbecil nesimţit!), la mândrul Soare (‘tă-te Soarele de cretin notoriu! – deşi, sincer, eu nu-l ştiam pe domnul acela, nu cred că era aşa notoriu) precum şi la rasă (‘tu-vă-n gură rasa aia de mocani ajunşi la oraş!). Nu ştiu de la ce s-au aprins aşa tare, da’ vă spun doar că discuţia era purtată între două balcoane aflate la etajul 2 al fiecăruia dintre blocuri. Între doi domni slăbănogi şi uşor trecuţi. Nici nu ştiu cum s-a încheiat, că m-am dus să-mi fac făcutele. Dar ştiu că se certau pe viaţă şi pe moarte, nu alta!
Bun. Azi dimineaţă porneam eu spre oarece loc, măcinat de gânduri şi complet ne­atent la realitatea înconjurătoare. Și deodată, cu un al 6-lea simţ pe care nu mi-l explic niciodată, mă prind că în dreapta mea, la vreo 2 metri, e unul dintre cei doi duri de mai sus; iar la vreo 3 metri în stânga mea, cel de-al doilea dur îşi plimbă câinele. Bătaie!, îmi zic. Și rămân pe loc. Nu ştiu dacă pentru a-i ­despărţi în caz de ceva, sau pentru a vedea care dă mai bine cu pumnu’, că nu se ştie când ajung şi eu la polemici dure cu vreunul dintre ei, sau pur şi simplu să le dau două perechi de pălmi şi să-i învăţ să-şi respecte vecinii şi să vorbească frumos, că-s copii prin cartier. Chiar nu ştiu de ce, pur şi simpu mi-am dat haina jos, mi-am ridicat mânecile şi calculam distanţe şi variante diferite de intervenţie. Se văd şi ei, unul pe altul, simt tensiunea crescând exponenţial şi mă pregătesc de ce-i mai rău. Când ăla cu javra spune, cu cea mai calmă voce din lume:
– Servus, Gigel (sau cum l-o fi chemat). No, da’ ce faci, unde-ai fost ?
– Servus, Costel (sau cum l-o fi chemat). Da’ uite, no, am fost la Oncos să iau pâine, că pune nevasta masa.
Pe puţin 30 de secunde mi-a luat să revin la realitate. Pe puţin. 30 de secunde în care am rememorat cu Stalin, cu rasa şi cu soarele… Nici n-am auzit ce-şi spuneau la început, atât de încordat eram. Am tras aer adânc în piept, mi-am spus un sincer «bă Crivăţ, eşti prost tare, bă; şi cam dement», m-am suit în maşină şi-am pornit încet.”

Despre Glasul Hunedoarei

Citește și

Evitaţi Germania

Evitaţi Germania, spitalele româneşti şi centrul vechi al capitalei

Denisa Bârgău 10 motive să nu vă mutaţi în Germania. Românca Monica Pusc, care locuieşte …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *