glasul-hd.ro Web analytics

Economic

Evaziunea fiscală (IV)

MOTO: „Atunci când zeii vor să ne pedepsească, ne îndeplinesc toate rugile.” 

(Oscar Wilde)

V-aţi întrebat vreodată ce fac oamenii afaceri? În primul rând, te gândeşti că vor să construiască clădiri, să fabrice mobilă, să producă pâine şi alte alimente, să fabrice automobile şi alte şi alte produse, toate acestea necesare societăţii. Nimic mai greşit. Oamenii de afaceri nu se gândesc deloc la necesităţile umane, ci se gândesc în exclusivitate la obţinerea unui profit. Este, în exclusivitate, singurul scop.

Este lipsit de etică, de moralitate, de patriotism? Poate că da. Omul de afaceri, pe care îl denumim în continuare „investitor”, doreşte să obţină profit. Pentru aceasta vine cu produsele sale în piaţă, unde, în calitate de vânzător (furnizor), se întâlneşte cu cumpărătorul (client). Clientul analizează, compară şi, în funcţie de necesităţile sale şi de preţ, cumpără sau nu. În realitate, în economia de piaţă cererea şi oferta se întâlnesc în piaţă unde, de fapt, se stabileşte preţul tranzacţiei. În exclusivitate, preţul se stabileşte în piaţă ca urmare a mecanismului dintre cerere şi ofertă.

În general, se acreditează ideea că preţul pieţei este generat de cheltuielile ocazionate de producerea unei mărfi, la care se adaugă profitul. Nimic mai greşit. Preţul este generat de cererea din piaţă: cerere mare – preţ mare, cerere mică – preţ mic, nimic mai simplu.

În cazul în care cheltuieşti pentru obţinerea unui produs mai puţin decât preţul obţinut în piaţă, obţii un profit. În cazul în care cheltuieşti mai mult, nu-ţi mai rămâne decât să fii sănătos. În prima variantă, cea cu profit, când îţi este bine, intervine statul care îţi bagă mâna în buzunar, mai adânc sau mai puţin adânc. Mă refer la nivelul procentului din impozit, care-i revine sub forma impozitului pe profit. Mai adânc în ţările din vestul Europei, foarte adânc în ţările scandinave (unde impozitul pe profit poate să ajungă până la 80% din profit) şi mai puţin adânc în România (cota unică 16%). Investitorul nostru nu prea este de acord să plătească impozite şi atunci apelează la evaziunea fiscală.

Dacă, în cazul TVA, are rolul de casier al statului şi nu are nici o scuză pentru neplata acestei taxe, la impozitul pe profit lucrurile sunt puţin diferite. Taxa pe valoarea adăugată este rezultatul unui calcul aritmetic, iar profitul este rezultatul propriului efort al investitorului, al muncii sale, al tenacităţii şi al multor calităţi care trebuie să-l caracterizeze. O comparaţie, oarecum naivă: un ţăran cultivă o suprafaţă de porumb, iar toamna vine cineva şi îi fură 16% din recoltă; firesc că se supără. În cazul impozitului pe profit, aşa zisul furt este reglementat prin legea fiscală în toate ţările din lume. Ce să faci?! Statul are nevoie de bani pentru administraţia ţărilor, pentru educaţie, pentru apărare, pentru infrastructură, pentru multe alte nevoi care în multe ţări se şi satisfac. În general, statul este ceva greu de definit, care ia de la investitori (care nu vor să dea) şi dă la populaţie (care n-are limite în nevoi). O regulă valabilă pentru toate ţările lumii.

Mă opresc aici, promit să continui, dacă ziarul mă mai suportă.

Până atunci, Române, nu uita, eşti contribuabil!

Radu P. Herlea