glasul-hd.ro Web analytics

Editorial

Ești nemuritor, Ștefane, prin noi toți!

În aceste momente, pentru mine (dar știu că pentru toți colegii din presă) este destul de dificil să îmi adun gândurile, ideile și să le aștern pe hârtie într-un mod cronologic, logic. Scriu, șterg, reformulez, iar scriu, iar șterg, în speranța că textul va fi unul așa cum m-ai învățat că trebuie să fie un text pentru ziar. Dar… e greu acum.

Așa cum prima dragoste nu se uită, nici primul loc de muncă nu ai cum să îl uiți, la fel și cu primul șef. Nu cred, însă, că acest termen este unul potrivit pentru tine. Ai fost mai mult decât atât. Ai fost prieten, coleg, profesor. Un adevărat lider. Și toate astea în același timp. „Copilul” lui Ștefan, „Glasul Hunedoarei”, s-a transformat treptat în casa noastră, a tuturor celor care am trecut prin această redacție. Am fost obișnuiți să îți auzim glasul zi de zi, să intri în redacție nervos, pentru că cine știe ce nereguli ai mai descoperit. Erai mâhnit de nedreptățile pe care le constatai. La fel de obișnuiți să ne faci farse (asta au simțit-o, cred, toți cei care au lucrat cu tine, de la mic la mare). Să te fi ferit Dumnezeu să îți lași Yahoo Messenger, ori Facebook-ul sau mai știu eu ce deschise. Ne-ai făcut-o multora. Dar, nu știu de ce, soarta ți-a făcut ție această farsă, acum. Mai aveai câteva generații de muștruluit, de ajutat, câteva anchete de documentat, să arăți, așa cum numai tu puteai, cine sunt și ce fac anumiți… indivizi.

Da, ai enervat multă lume. Chiar și pe mine. Mai ales atunci, când, în urmă cu aproximativ 10 ani, am călcat pentru prima dată într-o redacție de ziar. Îmi aduc aminte că nici măcar nu absolvisem facultatea, iar tu ai fost cel care mi-a spus „termină fată odată cu școala asta și hai la noi”. Credeam că glumești, mai ales că nu aveam experiență. Dar nu a fost așa. M-ai luat sub aripa ta, pentru ca mai apoi să îmi deschizi noi orizonturi, să îmi arăți ce înseamnă, de fapt, presa și, mai ales, cum e să intri direct „în pită”. Pentru că asta ai făcut cu mine, deși atunci erai enervant, și rapid am realizat că dacă ești molcom trec știrile pe lângă tine. „Tămășoaie mică, ce scrisăși azi? Ia, dă să văd”. Așa începea ceea ce eu credeam că este sfârșitul unei zile istovitoare. „Mno, dar aici de ce e așa, cine zice și de ce. Ia să refaci partea asta și vino iar cu el (articol) la mine”. Și uite așa ziua mea la serviciu se încheia la 9-10 seara. Dar mi-a prins al naibii de bine.

Un alt aspect pe care destul de rar îl mai întâlnești la cei din jur, este faptul că, dacă scriam câte un material și „supăram” vreun terț, erai lângă noi, necondiționat. Te și certai cu cei în cauză, dacă era nevoie, iar respectivii plecau „liniștiți”, fără să mai aibă vreo problemă cu cel care a scris articolul. Cred că aveai ceva puteri paranormale. Ștefane, nu mulți fac asta, să știi! Că ne atrăgeai și nouă atenția ulterior, era altceva, dar toate acestea nu au fost decât lecții pentru mine și cred că pentru toți.

M-ai învățat cum să conturez o știre, însă nu m-ai învățat cum să scriu un astfel de material… și e greu acum. Da, uneori viața e nedreaptă, dar important este ce lăsăm în urma noastră, iar ce ai lăsat tu e atât de vizibil… În urma ta a rămas Iulia, un copil minunat, dar și vreo trei, poate patru, generații de jurnaliști… iar tu vei fi nemuritor, prin noi toți! Drumurile noastre s-au despărțit la un moment dat, însă ori de câte ori ne întâlneam mă întrebai: „Tămășoaie mică, ce mai faci, cum ești?”.

Nu știu dacă ți-au mulțumit vreodată cei pe care i-ai format profesional, că, deh, așa e viața. Dar sper ca tu să fi fost mândru de toți cei care „ți-am trecut prin mâini”!

Îți mulțumesc, Ștefan Ciocan! Drum lin spre cea mai lungă documentare a ta! Va fi o anchetă a naibii de complexă.

Petronela Tămaș

Loading...

Vezi și

Close