Home / Timp liber / Cu bicicleta prin Hunedoara / DUDEŞTI – PODELE sau cum poţi să revii pe nişte drumuri pe care nu ai fost niciodată
20171105_134309_001

DUDEŞTI – PODELE sau cum poţi să revii pe nişte drumuri pe care nu ai fost niciodată

Mica mea excursie de azi e singura de până acum pe care am scris-o „la cald”, imediat după sosirea acasă. De obicei las impresiile să se decanteze o vreme, uneori câteva zile, pentru că astfel am ocazia să le învârt în cap pe toate părţile şi să le pun sub forma cea mai potrivită. Azi, însă, totul a fost atât de neaşteptat, încât iată-mă, imediat ieşit de la duş, în faţa tastaturii.

Am plecat, duminică fiind, să îmi fac mişcarea zilnică. Mi-am zis că o urcare nu prea dificilă din Dealu Mare spre Dudeşti ar fi potrivită pentru o vreme rece şi ceţoasă cum e azi. În Deva, dacă scoţi capul pe geam, nu vezi bine nici blocul de vizavi. Sunt 2 grade şi, pentru prima oară în toamna asta, iau pe mine bluza groasă. Prin oraş e pustiu, pe o astfel de vreme doar cunoscătorii fenomenului „mişcare în aer liber” părăsesc fotoliile şi televizoarele.

Aşa cum, de fiecare dată când trec spre ţările vestice, mi se pare că aterizez în altă lume, aşa şi acum; după podul de peste Mureş, mă trezesc, brusc, într-un soi de primăvară mai răcoroasă, dar foarte colorată şi – de aceea – veselă. Unde eram cam morcovit la plecare, acum mintea mea se destinde, inima se deschide şi picioarele pot şi ele porni la efort. E plăcut, n-are rost să spun mai mult.

Trec de Vălişoara şi, ca întotdeauna, arunc o privire „zidului” ăla de şosea care pătrunde în lumea caselor de pe coastă. Oare când o să mai am curaj să merg pe-acolo? 22% nu e joacă, pentru asta trebuie pregătire psihologică specială. Acum urc Dealu Mare aproape fluierând şi continui la stânga, spre Dudeşti. Pe ultima pantă mă depăşeşte o maşină, un SUV mititel care mai apoi mă aşteaptă. Şoferul deschide uşa, e un fost coleg de-al meu de serviciu. Stăm la o poveste, îmi spune că citeşte articolele mele şi cred că de acolo a început ziua mea să fie frumoasă! Plecăm amândoi la deal, el apasă o pedală şi dispare rapid, eu urc mai încet, chit că am două… Sunt ridicat din şa, mi se pare mai lesne aşa şi privesc cum, din stânga mea, pe măsură ce mă apropii de vârf, peisajul se ridică la fel ca un decor la teatru. Sus nu pot să mă abţin, opresc şi mă tot uit… Aşa ceva nu vezi în fiecare zi! După dealul colorat din apropiere, în planuri succesive, privirea trece peste vreo câteva văi, în care ceaţa apare în degrade-uri fine, de la albul plin din adânc până la cenuşiul aproape de negru de pe creste. Nuanţele devin tot mai deschise odată cu distanţa şi se pierd în albastru deschis. Apoi, abia ghicit, aproape ca un nor ce acoperă tot orizontul, Retezatul, maiestuos şi vârstat cu alb. Dacă privirea lunecă spre stânga şi îndrăzneşte să scotocească şi mai departe, în zare se văd cele două vârfuri printre care trece Transalpina, înainte de a coborî pe partea cealaltă, în Rînca.

Încerc în zadar să surpind toate astea cu telefonul, bine că aparatul foto stă acasă, lenea de a-l căra a fost prea mare şi – în fond – azi aveam o simplă tură de antrenament. Drept pentru care stau minute în şir să îmi impregnez memoria cu imaginile astea. Sunt rare, cine ştie când voi mai avea ocazia să le văd? Ceva mai sus, când pedalez, povestind la telefon cu Karina şi încercând să îi descriu ce e în jurul meu, mă abordează un nene care îmi arată, pe partea opusă, Muntele Găina, alb de nea. Eu încerc să mă revanşez cu Retezatul dar moşul nu vede prea bine. Şi, în fond, e moţ, are ochi numai pentru munţii lui. Aşadar, mă aflu într-un punct din care văd vreo 100 de kilometri în jurul meu. Mă gândesc cu drag la devenii rămaşi în fotoliile alea… Dacă vreţi să aveţi parte de toate astea pe viu, luaţi-vă biciclete şi colindaţi împrejurimile! Neapărat alături de mine pentru că, se pare, am eu pe cineva acolo sus care mă iubeşte şi îmi spune când şi unde să merg. Cum, e greu? Eh, nimic în viaţa asta nu e uşor, în fond…

La biserică am de ales: pot coborî în stânga, ies la Vălişoara şi merg direct acasă sau pot face dreapta, mai urc un pic şi cobor în Podele, pe „roller-coaster”-ul ăla de care deja v-am povestit, printre case, păşuni şi copaci care tocmai s-au dezbrăcat, nu toţi, de hainele verii. E drept că ies dincolo de Dealu Mare, spre Brad şi mai am o urcare de făcut. Voi ce-aţi fi ales? Lasă, ştiu… Da’ eu fac la dreapta şi, când în faţa mea se deschide toată valea, las bicicleta culcată pe iarbă, mă aşez în fund pe asfalt şi stau să-mi clătesc privirea. În ultimul kilometru n-am prea pedalat, mai mult am căscat gura, da’, contează? E abia ora două şi ceva dar umbrele aruncate de copaci sub soarele ce e la buza dealului, sunt deja lungi pe arătură.1

Plec de pe drum şi mă apropii de o mică familie vegetală în care doar cel mic a mai păstrat hainele pe el. Îmi pare că e ţinut ascuns între cei doi golaşi, dar, totuşi, nu mi-a scăpat. Nici nu avea cum, la ce frumos e. Înapoiat la şosea, tot aştept, în speranţa că va trece o maşină, să-l rog pe şofer să îmi facă o poză pentru ziar, dar vreo 10 minute nu trece nimeni. Sunt toţi acasă, la zamă.2

Când pornesc, iau în piept cel mai al dracului „gât” din zona asta, vreo 50 de metri cu 12% dar mă caţăr ridicat din şa şi mă gândesc că nu aş fi crezut vreodată că îmi poate veni să cânt pe aşa o urcare! Stau cu ochii pe Dealu Fetii şi pe satul de sub el şi picioarele îmi sunt ca fulgul. Îmi aduc aminte de doamna psiholog de la lansarea mea de carte din Cluj. Ea spunea că sunt momente în care creierul blochează emisfera responsabilă cu durerea, suferinţa şi îţi conduce gândurile spre ceva mai plăcut. Motivul poate fi oricare. Acum e pur estetic.

Urc şi cobor într-un ritm îndrăcit, stopat temporar doar de o porţiune încă umedă a şoselei, unde sunt mai atent. Ar fi păcat să îmi stric ziua cu o trântă. Sus, la cealaltă biserică, văd cum în dreapta mea coboară, într-o curbă strânsă, alt drum îngust şi asfaltat, pe care nu-l ştiu. E posibil? Doar am fost de atâtea ori pe aici! Acum copacii nu mai au frunze şi îl văd clar. Merge spre drumul mare. Să o iau pe-acolo? Şi dacă se termină asfaltul? În fond, ce mare brânză? Urc înapoi. „Never stop exploring” . Şi cobor.

Sper să iasă la drum, pentru că altfel o să am ceva de muncă să mă întorc. Coborârea e aspră şi, după vreun kilometru, altă intersecţie. Jos/sus. Câte drumuri mai au ăştia pe-aici, frate? Altă alegere şi, deja ştiţi, nu? Merg la deal. Greu ca naiba dar după vreo 3-400 de metri totul se închide între două curţi splendide şi nu mai pot înainta. Rămân lângă gutuiul care cred că deja s-a împodobit pentru Crăciun, poamele aurii par aprinse de lumina soarelui. Multe, ca globurile. În jurul meu e un concert de lătrături, am deranjat toată pacea locului cu apariţia mea. Stau de vorbă o vreme cu nenea care a ieşit la poartă şi care mă îmbie cu o gutuie. Unde s-o pun? Sunt enorme, n-am buzunare aşa de mari şi îmi pare rău. Poate mă întorc cu un rucsac, mâine… Şi uite aşa, de pe un drum deja bătut şi (credeam eu) cunoscut, mai iese de-o poveste. Păi, aşa nu mai terminăm niciodată judeţul ăsta!

Întoarcerea spre casă începe la baza Dealului Mare cu o pană şi apoi cu o cameră de rezervă deja defectă la valvă. Am spus eu că totul se plăteşte… Minunăţie versus ghinion. Sun la Jancsi şi vine din Brad cu o cameră, ba chiar îmi face şi pana, că mâinile mele sunt cam bocnă. Apoi 20 km sunt doar un carusel nesfârşit de imagini colorate şi învârtite înnebunitor de stroboscopul luminii filtrate de pădurea ce fuge pe lângă mine cu viteză mare. Alături, senzaţiile deja cunoscute: arsura vântului rece ce bate din faţă şi vrea să mă oprească, durerea plăcută din coapsele obosite de atâtea pante… Când ajung la pod, în Şoimuş, albastrul adânc al cerului face loc unui gri metalic ce pare că estompează tot coloritul din jur. Reintru în ceaţa ce mă înghite şi deja îmi programez, în gând, ieşirea următoare.

În faţa casei, Garminul e oprit la… 66,6 km. Ba, mai mult, azi am urcat, cumulat… 999 m. Aha, deci de asta penele alea! Ptiu, drace!

Despre Alin Bonta

Citește și

ardei-umpluti-cu-branza-si-oua-la-cuptor

OUĂ OCHIURI COLORATE

Ingrediente: 3 ouă, 3 ardei graşi de culori diferite, 150 g unt, sare. Mod de …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *