glasul-hd.ro Web analytics

Cu bicicleta prin HunedoaraReportaj

(GALERIE FOTO) DEALU MIC – IZVOARELE. Sau cum cânta Anda Călugăreanu: „Verde crud, verde crud…”

Dacă v-aţi plimbat pe malul Lacului Cinciş, singuri sau însoţindu-mă pe mine atunci când am fost la Lunca Cernii, probabil că – având naturelul mai simţitor – aţi strâmbat din nas uitându-vă în jur. Unii spun că asta e sigur, nu doar probabil. Simţindu-mă puţin vinovat că v-am dus pe-acolo, am decis să vă arăt şi ceva mai frumos, tot în zona asta. Aşa că azi mergem la Dealu Mic şi la Izvoarele. Sau, mai bine zis, urcăm acolo.

Pornesc în prima tură povestită a anului însoţit de Costi, cel pe care practic eu l-am adus în clubul cicliştilor. N-am mai ieşit de mult împreună, aşa că anostul traseu Deva – Hunedoara trece repede, până ne povestim luptele duse în week-end-ul trecut cu vântul, eu la Râşnov, el pe la Haţeg. Trebuie să vă mărturisesc că vântul este principalul meu duşman primăvara, pe şosea, aşa cum în tot timpul anului este gravitaţia. Ce-ar fi ciclismul şi mai ales căţărările fără gravitaţie? Parfum! Dar asta este science-fiction…

Până ajungem în coada Lacului Cinciş, ca să pornim în explorare după satul Dealu Mic, musai să trecem iar prin tranşeele alea cărora edilii le spun asfalt. Am mai văzut filmul ăsta anul trecut, împreună cu voi. Acum e doar un remake şi, bineînţeles, chiar mai prost decât originalul. Pe una dintre coborârile spre lac, nişte echipe de drumari sapă acum un şanţ pe marginea şoselei, probabil pentru scurgere şi nu pot să nu mă întreb dacă nu dă Dumnezeu ca de data asta să fie invers: de obicei întâi se asfaltează şi abia apoi vin ăştia cu şanţurile şi sparg. Oare acum nu vor urma cei cu asfaltările? Costi se tot uită la cer. „Oare o să plouă?”, întreabă. „Naaa, muşcă-ţi limba!”. „Mi-e frică” – spune el – „să nu prind tocmai atunci o groapă şi să o retez de tot…”. La capătul lacului facem plinul la bidoane din izvorul pus acolo parcă pentru noi, cicliştii, pe partea stângă. Îţi trebuie răbdare, la ce debit firav are, dar după vreo 35 de kilometri pedalaţi de la Deva ne cade bine pauza, ne mai tragem sufletul după „alergătura” pe curbele de lângă apă.

Imediat după izvor şi pod trebuie să facem scurt la dreapta, chiar dacă în primă fază parcă n-am vrea. Dealul Mic, după cum îi spune şi numele, nu poate fi o provocare prea mare, aşa ne ziceam în urmă cu vreo trei ani când, tot cu Costi, veneam aici pentru prima oară. Între timp am participat la un concurs de contratimp pe Muntele Mic, lângă Caransebeş, şi mi-am schimbat părerea despre cum se alocă toponimele astea… La ultima tură prin zonă ne tot bâzâiam fermoarele când am început căţărarea, era februarie şi doar panta ne încălzise în exces. Acum soarele dogoreşte, încercând parcă să ridice media de temperatură pe ultimele săptămâni şi să ne scoată zăpezile din cap. Transpir şi apa îmi curge şiroaie de sub cască atunci când mă aplec să privesc asfaltul zgâriat de nişte cai ce au fost realmente chinuiţi pe aici. Să tragi o căruţă plină pe o pantă de 18% nu poate fi prea plăcut dar asta e, viaţa nu ţi-o prea alegi. Nici specia. Dacă n-ai opţiune de frâne asistate electronic pe coborâri, cum e la modă acum, asta e, patinezi pe copite. Reuşim să dăm gata primele pante, o nimica toată de 700 de metri în care ne-am înălţat cu aproape 100. Mai trecem câteva praguri abrupte care însă nu mai reprezintă provocări serioase şi ne trezim sus unde, pe câteva coline stau casele, şcoala, nişte troiţe vechi şi cimitirul cu vedere spre lac. Puzderie de copaci înfloriţi!in.text.3

Fac câteva fotografii, în timp ce Costi caută să converseze cu un cal bălan impresionant de mare. Eu i-aş zice bancuri cu blonde în locul lui dar apoi aflu că e armăsar. Chiar, or fi existând bancuri cu blonzi, sau toate sunt numai din alea misogine? Până una alta ne delectăm cu indicatoarele hazlii care ne îndeamnă să mergem spre Ghelari, că nu e departe. Putem face asta cu diverse, printre care maşini 4×4, sau ATV-uri. N-ar pune ăştia un semn cu o bicicletă, nici să-i pici cu ceară! N-om fi având noi tradiţie în ciclism, dar nici în ATV-ism nu cred să avem… Consult desenele de pe indicatoare şi decid că eu aş alege să merg spre Ghelari călare pe un aparat foto… A, un singur lucru le-a scăpat drumarilor: să facă şi drum până la Ghelari, pe cei 3,9 km, pentru că bolovanii ăia la care mă uit acum nu se pot numi nici măcar drum forestier. Pentru noi e capăt de traseu aşa că stau şi privesc la un nene care – tolănit pe iarbă – îşi admiră consoarta care trage din greu la greblă, curăţând păşunea. Îmi aduc aminte de francezul care, la Vaujany, plivea stratul cu flori din faţa casei. Blasfemie, cred că aici l-ar fi linşat prietenii seara, la birt.in.text.1

Trec repede în poveste peste drumul de lângă lac, la întoarcere, cu speranţa că aşa sar peste gropi. Într-o curbă la dreapta, un hotel are terasa de la primul etaj la nivel cu şoseaua şi practic pe marginea ei. Oare cum o fi să dormi acolo şi noaptea să se cuibărească lângă tine, în pat, un Nissan cu un şofer beat la volan? Mai bine nu mă gândesc.

Spre Izvoarele. Noroc că ştiu drumul, altfel indicatorul e ruginit şi ilizibil, aşa îl ştiu de mulţi ani. A, nu, uite, o noutate! Cineva a pus unul nou-nouţ (fără să-l ia pe cel vechi, of course) şi sub el, un număr de mobil. O fi vreo legătură între ele? Nu vinde nimic, nu oferă vreun serviciu… Poate doar localnicii să ştie despre ce este vorba. Decid să ignor tablele ruginite şi prefer să admir minunăţia de deal înierbat peste care acum urcăm, pe o pantă lină şi nu prea, care ne chinuie picioarele în limitele suportabilului. Pe versant, pe măsură ce ne apropiem de culme şi trecem spre sat, sunt tot mai mulţi pomi în floare, nu mă pricep eu bine dar aş putea să jur, la cum îi cunosc pe ardeleni, că sunt pruni. Jos, la intersecţie, eu mi-am desfăcut un baton cu proteine dar Costi n-a mai avut răbdare să mă aştepte şi acum încerc să gâfâi şi să mestec/înghit în acelaşi timp şi pe aceeaşi gură. Nu-mi prea iese şi termin alimentarea doar când ne aruncăm la vale spre sat, chiuind. Eu. Chiar sunt fericit zburând aşa, printre pomi în floare şi despicând cu nasul în vânt un miros dulce care mă înnebuneşte!

Fac pariu că treisfert dintre locuitorii judeţului nostru nici n-au auzit de satul ăsta, aşa cum e el, ascuns în valea destul de greu accesibilă. Poate că sătenii nici nu şi-au pus problema asta, dar cei care n-au fost pe-aici au doar de pierdut. Mai ales acum, primăvara. Chiar la intrare, o salcie flancată de doi pomişori, unul cu flori roz şi altul cu flori albe, îmi dau ideea titlului şi îmi amintesc de melodia Andei: „Verde crud, verde crud /mugur alb şi roz şi pur/ Vis de-albastru şi azur/ te mai văd, te mai aud…”in.text.2

O casă cu steag la poartă, pe care se lăfăie ameninţător un blazon cu o acvilă cu sabie în gheare, mă face să opresc din nou la pozat. Căutăm apă, bidoanele sunt iar goale şi o nănuţă ne îndrumă spre o fântână la care ajungem cu greu aşa, pe „tocurile” noastre de cursierişti. Pedalăm apoi până se termină asfaltul şi oprim de vorbă cu un nene chiar lângă casa cu care am o fotografie de acum câţiva ani. Atunci era colorată, cam şubredă, ce-i drept, şi pe perete scria, ca pe un basorelief, că este a lui „Iiuon Barb – 1925”. Acum e renovată, albă şi anostă iar cel cu care stăm de vorbă se plânge că i-ar pune termopane dar nu găseşte pe cineva dispus să facă asta pe aşa ziduri şubrede. Auzi la el, termopane…

Ieşim din vale şi, pe lângă panta aspră, mai aspră decât la venire, mă trage înapoi regretul că nu am timp să mai zăbovesc. Neapărat trebuie să mai vin aici la explorat, satul mai are câteva străduţe şi pare a fi plin de surprize fermecătoare. Eh, poate că vin când florile astea se transformă în fructe sau chiar când fructele alea fierb în cazane, să vezi atunci poveşti cu localnicii!

E doar aprilie şi am dat o tură de după-amiază de 80 km şi ceva urcare, cât să ne ajungă până… mâine, cred eu. Asta înseamnă că deja e lungă ziua şi a venit vremea evadărilor din oraş, călare pe Toni. Pedalăm în draci până acasă, cu ameninţarea înserării deasupra noastră şi cu targetul stabilit de prietenul meu, de a ajunge acasă cât încă mai e soarele pe cer. Nici gonind pe la Cristur cu 40 la oră nu reuşim, pentru că astrul ne-a păcălit şi s-a ascuns după dealul cu releul. „Tati”, cum îi spunem noi înaltei construcţii metalice care veghează Deva de la o înălţime mai mare decât Cetatea, dar despre asta vă povestesc atunci când ajungem la tura de Cozia şi Chergheş, alte sate pitite prin văi minunate şi necunoscute multora, dar totuşi aflate la doi paşi de Mall…

 

 

 

 

Loading...