glasul-hd.ro Web analytics

Comunitate

Cu şi despre oameni frumoşi. Dan Răican, omul care nu s-a dat bătut niciodată

A doua sâmbătă din noul an, prima cu un „Premiant fără premii”. Întâlnirea de „la cal” a prilejuit aprecierea şi cunoaşterea lui Dan Răican. Inginer de meserie, a fost, de-a lungul timpului, şi programator calculatoare, consultant în asigurări, manager, ofiţer SRI, detectiv particular şi jurnalist. De 14 ani suferă de Parkinson, dar asta nu l-a făcut să se oprească deloc!

Din contră, la scurt timp după ce a aflat că suferă de această maladie a şi pus bazele Asociaţiei AntiParkinson. Acum, aproape 72.000 de români nu se mai simt singuri şi ştiu mult mai multe despre boala care le domină vieţile.

Cadou de zi de naştere. Fără fundiţă, dar cu tricolor

Devenii care au ales să îl cunoască şi să îşi arate aprecierea faţă de primul „premiant” al anului 2014 au ieşit din ceaţă. La propriu. Pentru că, pentru prima dată după multe zile, soarele a zâmbit din nou deasupra lor. Parcă am stabilit deja că atunci când avem „Premianţii fără premii” e şi soarele martor, nu?! Dacă nu, atunci întâlnirea din weekend a reconfirmat acest lucru. Pe lângă faptul că a adus în faţa celor prezenţi încă o lecţie veritabilă de viaţă. Şi că acest obicei e mai sănătos decât orice activitate de final de săptămână. Domnul Dan priveşte calm de după ochelarii dreptunghiulari. E obişnuit cu distincţiile. Să tot fie vreo 25 în căldura propriului cămin. Le-a adunat de când a înfiinţat Asociaţia celor care suferă de aceeaşi boală ca şi el. Dar recunoaşte că cea primită „la cal” are o valoare aparte. Dincolo de faptul că vine de la oameni obişnuiţi. E un cadou timpuriu pentru ziua sa de naştere (14 ianuarie) şi e primită în locul în care, în 2006, strângea pentru prima dată semnături pentru noua sa Asociaţie. Atunci, o masă şi un scaun de plastic şi multă răbdare. Şi un zâmbet asigurator, în ciuda greutăţii ivite brusc. Acum, aceeaşi masă de plastic, „îmbrăcată” în tricolor, un buchet de flori, o insignă, o diplomă şi alte zeci de semnături. Pe verso, din inimă! „Mi-aş fi dorit să fiu o caracatiţă, să pot să vă îmbrăţişez pe toţi. Simt că aceste aprecieri sincere reprezintă obligaţia de a merge mai departe. De a continua lupta şi de a învinge acest vis urât, care este maladia Parkinson. Fiecare om are o putere lăuntrică, trebuie doar să o găsească şi să o exploateze la maximum, tocmai de aceea nu m-am dat bătut niciodată”, a spus deveanul care va împlini, mâine, 52 de ani. Şi-apoi a răsucit un mic tub de confeti scos din adăpostul buzunarului. Un moment de pus în ramă. Încărcare cu energie pentru o săptămână întreagă! Până când ne dăm întâlnire cu un alt hunedorean demn de scos în faţă.