Home / Reportaj / CERBĂL sau o lecţie de limbă ardelenească pentru un prieten dâmboviţean (GALERIE FOTO)
20170818_182553

CERBĂL sau o lecţie de limbă ardelenească pentru un prieten dâmboviţean (GALERIE FOTO)

Azi vom merge cu bicicletele pe o vale foarte dragă mie. Este vorba de traseul ce pleacă de la Castelul Corvinilor şi trece prin Zlaşti, Boş şi Groş cu un final – cum altfel? – în urcare susţinută până în satul Cerbăl. Am pedalat din nou alături de Karina şi Cătălin. V-aţi prins, aşadar, că prietenul dâmboviţean este tot viitorul meu ginere, atâta doar că n-am vrut să exagerez pomenindu-l din nou în titlu.

La Castel ştie toată lumea să ajungă. Urcăm pentru început mica pantă care îl ocoleşte prin dreapta, după ce reuşim să sărim elegant peste vibratoarele rutiere puse de curând acolo. Dacă acela care le pune nu se gândeşte la bucşele maşinilor sau la ciclişti ca noi, s-ar putea gândi măcar la maşinile de ambulanţă. Da’ s-o lăsăm aşa, că iar îmi aud că sunt prea critic în plimbările mele. După ce valonăm puţin împreună cu drumul, trecem de Zlaşti şi intrăm pe atât de frumoasa vale de care spuneam. Şoseaua urcă pe nesimţite şi trece mai întâi printre dealuri line şi apoi pe sub un versant golaş şi înierbat, lăsat pe dreapta, punctat cu o stâncă de o formă deosebită. Trebuie să recunosc că abia acum, la a – câte să fie? – douăzecea tură de bicicletă pe aici, am observat şi eu colţul acela de piatră. În rest, concentrat la drum şi la partenerii de trafic…

Suntem deja la primele case din Boş. Aici ştiu eu o curte din care mă latră întotdeauna un Grivei flocos. Îl ţin minte pentru că l-am prins o dată smotocind un cocoş în curte şi trebuie să recunosc că se pricepe, n-am mai văzut de atunci cocoşul şi – oricum – la întoarcere mi se părea că miroase a supă. Rulăm lejer, povestind, este o zi lucrătoare a săptămânii aşa că nu prea ne pasă de maşini, sunt rare. Ritmul ăsta este o noutate pentru mine, de obicei pe aici avem un fel de „teren de joacă” de care profităm ca să ne alergăm un pic. Panta lină şi căţărarea de la final îl recomandă ca un bun loc pentru antrenamentele atât de necesare. Fără astea, n-am putea merge pe două roţi prin atâtea locuri faine.

După ce depăşim şi curba strânsă de lângă birtul satului, traseul nostru trece prin Groş unde casele sunt lipite de şosea şi întotdeauna mi-e teamă de ce ar putea să ne sară în faţă din curţi. Apoi ne pierdem în pădurea care, uşor-uşor, pune stăpânire peste peisaj şi ne aduce răcoare. Mai sunt doar ici-colo câteva case, în general de vacanţă şi câteva pensiuni. Spre stânga duce un drum la Ulm, sunt sigur că nu e vorba de oraşul german celebru pentru universitatea lui iar spre dreapta, iubitorii de mountain-bike pot trece dealul, prin Ciulpăz spre Valea Roatei. Oprim obligatoriu să luăm apă rece de la izvorul care are un debit aşa de mare încât ne smulge bidonul din mână. Opresc o clipă să fotografiez şi bisericuţa cu icoane atât de dragă mie, vorbesc strict din punct de vedere estetic.20170818_185142

După intersecţia cu Arănieş-ul încep lucrurile serioase, adică o urcare de vreo 4 km care ne suie până în Cerbăl. Ne aducem aminte, eu şi Karina, cum am fost prima oară pe aici, în primăvara lui 2015, parcă, atunci când am aflat că s-a asfaltat şi de la Groş în sus, pe vale. Nu ştiam ce urmează, cât e de lung traseul sau de greu. Ne-am dat seama cam ce ne aşteaptă doar când am văzut pe marginea drumului un semn din acela care anunţă şoferii că ar fi timpul să-şi pună lanţuri la roţi, iarna. Indicatoarele de felul ăsta arată întotdeauna că vin pante grele. Mai avem noi nişte semne şi poate e cazul să le dezvălui: atunci când vedeţi pe drum beton întărit, înseamnă că vine cel puţin un 12%, cam pe la înclinarea aia curge din betoniere. Pare un fapt banal, dar de multe ori e de ajutor. Mai sunt şi altele, dar mai las şi pentru episoadele viitoare.

Drumul şerpuieşte pe mijlocul văii, ocoleşte un copac a cărui amplasare trebuie să o reţii atunci când urci, altfel poţi să-l îmbrăţişezi la coborâre, dar nu genul acela de îmbrăţişare despre care vorbesc cei care comunică astfel cu natura ci una mult mai dură. Ar fi bine, deasemenea, să reţii şi locurile unde şoseaua e plină de nisipul curs de prin pădure şi pe care nimeni nu se osteneşte vreodată să-l cureţe, poţi foarte uşor să patinezi pe el la întoarcere. Pe aici, înainte de fosta stână, indiferent cât de cald e afară te desfată o răcoare incredibilă! Poate de aia îmi şi place să pedalez pe aici.

Acum, la baza pantei aspre care duce spre cele patru serpentine de sub sat, avem parte de o întâlnire care avea să facă deliciul lui Cătălin. Oprim un pic la poveşti cu un moş care – cu o traistă în băţ, la propriu – urcă agale spre Cerbăl. N-am fi stat, dar când îl depăşim şi îl salutăm, moşul ne provoacă printr-un „Greu la deal?” aşa că oprim şi dialogul continuă. În principiu cam eu sunt cel care vorbeşte cu el, mai intervine şi Karina, doar Cătă stă şi din când în când îl aprobă pe moşneag. După ce urcăm din nou în şa, clipsăm pedalele cu greu pe panta ce are deja peste 10% şi Cătălin vine alături de mine şi mă întreabă, părând destul de serios: „Nenea ăsta vorbea în română?”. Adevărul e că toată discuţia noastră a fost extrem de asemănătoare cu vorba celor din scurt-metrajul „Şanţul” (vi-l recomand), pentru Cătălin cuvinte ca „mereţi”, „tomneşti”, „fiocu’ şela” sau „neacoşă” sunt complet străine. Aşa că îi zâmbesc, aşa cum i-am zâmbit şi Karinei când mi-a pus aceeaşi întrebare după ce a citit în clasa a II-a primele pagini din „Amintiri din copilărie” şi îi spun că nu, omul a vorbit ardeleneşte. Dacă o ia pe fiică-mea de nevastă (şi se pare că asta e, nu mai e loc de-ntors) Cătă va trebui să înveţe şi el.

Serpentinele alea patru de care vă spuneam sunt – pe drumul de Cerbăl – ceva mai aparte. După curba la stânga drumul este aproape plat vreo sută de metri şi la final, înainte de următoarea întoarcere, urcă brusc şi îţi taie gazul dacă nu eşti atent. Pentru ca după curba la dreapta, când aştepţi să respiri un pic, te ţine tot în pantă de 10-11% până la următoarea. La prima tură pe aici ştiu că am gâfâit serios până în sat, acum ştiu despre ce e vorba, îl fac atent şi pe Cătălin şi parcă e mai bine. Nu mai uşor, pentru că după pauza cu moşul ne încingem la deal, trăgând unul după altul şi trebuie să spun că iar ne-a cam scos sufletul din noi Karina, ca la După Piatră…

Când părăsim pădurea şi se văd primele case, încă mai avem de trecut două „gâturi” din astea, sau „măsele”, cum le zice Costi (nu ştiu de ce, întrebaţi-l pe el) şi abia apoi scăpăm, printre pietricele şi nisip cât să faci o plajă măricică, la biserica din piatră care marchează intrarea în sat. De obicei aici sprijinim bicicletele de stâlpul pe care scrie „Cerbăl” şi stăm să privim valea şi dealurile dimprejur, ronţăind batoanele de cereale din buzunare. Ăsta e practic punctul terminus pentru că drumul din sat nu se poate numi asfaltat, aşa că noi, cu roţile noastre gingaşe, nu prea avem acces. De data asta însă mă aventurez până în capătul celălalt, de unde reîncepe drumul forestier, să fac poze, dar nu am de gând să mai repet experienţa. Pe o tablă scrie „Vă dorim drum bun!”. Mda, şi noi ne dorim un drum mai bun… Printre două case şi peste o poartă nouă se ghicesc dealurile verzi, îmi place când descopăr perspective din astea ascunse!20170818_183239

Când mă pornesc să cobor tricoul e încă ud pe mine, de la transpiraţia cu care am plătit pe urcare. Acum, la curentul ce se face pe la 50 km/oră, mă cuprinde frigul ăla care îmi usucă forţat hainele de pe mine şi pe care, vara, pur şi simplu îl iubesc. Gust din plin senzaţia, asta e una dintre recompensele mele de după o urcare grea. O gust aşa de intens încât sunt gata-gata să iau între spiţe coada unei vulpiţe care traversează grăbită drumul prin faţa mea, fără să-i pese că nu este trecere marcată. De unde să ştie săraca de obiceiurile astea stupide cu priorităţi şi semne de circulaţie, oricum peste tot se circulă ca în pădure.

Mai jos, pe vale, rezistăm tentaţiei de a ne opri la o baie în piscinele ce ne fac cu ochiul din curtea unei pensiuni. La ieşirea din Zlaşti le povestesc copiilor cum facem, eu şi Costi, de aici şi până la Castel: un sprint mic de încălzire pe panta de lângă utilajele de sortat, o goană nebună pe uşoara coborâre ce urmează şi o întrecere în doi (sau, câteodată, când e şi Tudor cu noi, în trei) cât se poate de serioasă pe panta ce ne scoate lângă podul Castelului. Pe-acolo suntem atât de încrâncenaţi încât o dată am avut impresia că sunt la concurs, circulaţia e oprită şi era să mă lipesc pe capota unui Logan sprintând pe stânga, da’ asta e altă poveste, n-are rost să mă fac de râs cu ea aici. Când urc, ridicat în şa şi în viteză pe panta aia de la final, îmi place să mă gândesc că turiştii de pe pod se uită după noi, dar… hai să fim serioşi, asta se întâmplă doar dacă treci pe lângă castelele de pe Valea Loarei…

Despre Alin Bonta

Citește și

Mulţi dintre liderii Marii Uniri, cei care i-au adus pe români la Alba Iulia, au fost torturaţi în temniţele comuniste. Printre ei s-au numărat şi doi intelectuali hunedoreni.

Istoria cum nu e scrisă în manuale. Hunedoreni care au făcut Unirea, batjocoriți de poporul ”recunoscător”

Doi dintre hunedorenii care s-au numărat printre liderii politici transilvăneni care au decis, la 1 …