glasul-hd.ro Web analytics

Home / Editorial / Cel mai dificil text pe care l-am scris vreodată: Despre Ștefan Ciocan la timpul trecut
editorial

Cel mai dificil text pe care l-am scris vreodată: Despre Ștefan Ciocan la timpul trecut

Când am început să fac presă la Deva aveam 18 ani, eram mică, speriată și nu mă prea băga nimeni în seamă. Eram reporter de teren pentru știrile Radio 21. Fața mea copilăroasă și faptul că făceam știri pentru un post de radio al cărui target era categoria de vârstă 20-45 de ani nu îmi oferea cine știe ce credibilitate în fața colegilor. Ștefan Ciocan a fost primul mare om de presă care m-a băgat în seamă.

  • De unde ești micuțo de loc?, m-a întrebat cu un ton vesel într-o zi, când amândoi așteptam să înceapă o conferință de presă.
  • De la Brad, am răspuns cu mândrie de moață.
  • No, ce fain! Și io îs tăt de la Brad! Când mei acasă să întrebi de Piki. Și să te ții de treabă, să nu faci Bradul de râs!

Acesta a fost primul nostru dialog. Un dialog tipic moților, care mi-a prins tare bine. Ștefan era încă de pe atunci unul dintre jurnaliștii importanți ai județului, lucrase deja în câteva redacții din Capitală, iar eu eram tare mândră că mă băgase în seamă și că nu afișase zâmbetul acela superior în colțul gurii, pe care mi-l afișau majoritatea colegilor pe vremea aia. Nu am devenit prieteni atunci, o bună perioadă ne-am rezumat la saluturi colegiale și la întrebări de bun simț de tipul „Ce mai faci, brădeanco? Ce mai e pe-acasă?” (el) sau „Când mai vii pe la Brad?”(eu). Dar ne-am respectat întotdeauna și ne-am ajutat reciproc atunci când am avut ocazia.

Anii au trecut și atât eu, cât și Ștefan, am schimbat redacțiile în care lucram. La un moment dat am făcut parte dintr-o redacție a cărei conducere nu era tocmai fană a ziaristului Ștefan Ciocan. Ba din contră. Țin minte și acum seara în care prietena mea, Anamaria Nedelcoff, pe atunci și colegă de redacție, mi-a zis: „Auzi, hai în drum spre casă să ne oprim la un suc cu Ștefan Ciocan”. Ei erau amici, stabiliseră să se vadă și s-au gândit să mă invite și pe mine. Ieșisem de la muncă, era o seară caldă și plăcută. Vă mărturisesc că inițial mi-a fost teamă. Mă tot gândeam ce scandal o să am dacă vor afla șefii mei că am ieșit cu „dușmanul” la suc. Dar cu toate astea am mers. Am descoperit în seara aceea OMUL Ștefan Ciocan. Un tip super relaxat, haios și care părea că are soluții la toate problemele. El a fost cel care, atunci când i-am mărturisit că am o propunere de colaborare de la un ziar din Capitală, dar șefii de la Deva nu sunt de acord să scriu și pentru o altă publicație, m-a învățat să scriu pentru București cu pseudonim și m-a bătut la cap să nu cumva să ratez ocazia, pentru că voi învăța multe, voi câștiga bănuți frumoși și va fi o experiență care mă va ajuta mult. Așa a și fost și mă bucur că l-am ascultat.

Apoi am plecat la București, ca să îmi împlinesc visul de a lucra în presa centrală. Contrar așteptărilor, Ștefan nu m-a încurajat. „În maxim un an ești înapoi, e tare grea viaţa la Bucureşti”, mi-a zis. Mi-a fost ciudă atunci și i-am și spus că o să îi dovedesc contrariul. Am pus și pariu, nu mai știu pe ce.

Într-o seară mi-a scris pe Facebook despre noul lui ziar. Despre câte eforturi a făcut, despre cum a angajat oameni proaspeți, fără experiență, dar dornici să învețe și, cel mai important, „care nu erau pervertiți”. Urma, cu răbdare, să-i învețe meserie și să-i facă ziariști. Ziariști adevărați, care nu se vând și care scriu adevărul și numai adevărul (și a reușit!). La următoarea mea vizită la Deva ne-am văzut la o cafea. Mi-a arătat redacția, mi-a dat câteva ziare, mi-a cerut părerea și și-a amintit de pariul nostru care nu avea câștigător: eu am rămas în București, dar nu și în presa centrală, la care am renunțat după 3 ani, îndreptându-mă spre alt domeniu. „Știam că o să reziști acolo printre mitici, doară ești moață, dar am vrut să te provoc”, mi-a zis.

Apoi, peste ani, ne-am tot conversat, fie prin mesaje, fie prin telefon. Comentam zeci de minute tot ce se întâmpla în jur. Ne ajutam reciproc ba cu un număr de telefon al cuiva, ba cu câte o informație. Îi citeam zilnic „Glasul” și constatam zilnic că reușise să închege o echipă de ziariști adevărați. Când avea câte un editorial mai acid îl sunam fie să-l felicit, fie să mă contrazic cu el. Întotdeauna discuțiile noastre erau bazate pe respect și se terminau în hohote de râs, pentru că Ștefan avea întotdeauna ceva hazliu de spus despre orice.

Povestea are un final brusc. Pentru că Ștefan a murit brusc. În seara în care am aflat vestea am fost atât de șocată încât am verificat din trei surse. Exact ca și atunci când eram ziarist. Am sperat până în ultima clipă că e un fake-news, că e o greșeală, că cineva a înțeles greșit. N-a fost să fie. Ștefan s-a dus, dar nouă, tuturor, ne rămâne amintirea unui moț tare fain, mereu cu zâmbetul pe buze și-o vorbă bună pentru oricine, care promova cu mândrie peste tot pe unde mergea vestiții virșli și Bradul natal. Un om care a avut mulți prieteni, o familie frumoasă și care, în vremuri tulburi, a reușit să construiască la Deva o redacție de invidiat. Un om care, la plecare, ne-a dat nouă, foștilor colegi și prieteni, cea mai grea sarcină pe care o poate da un șef de ziar: să scriem despre el la trecut.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Irina Chiroiu

 

 

Despre Glasul Hunedoarei

Citește și

editorial

Glasul lui Ștefan Ciocan

3 octombrie 2017 Oare nu ați observat că atunci când ieșiți din magazin portofelul e …

One comment

  1. Șortan Eugenia

    Un epilog frumos.
    Eu aș zice că Șt. Ciocan v-a lăsat un început!
    Continuați……….. și ajutați această minunată țară să se ridice.
    Ajutați oamenii să reintre în demnitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *