NEWS ALERT:
Home / Timp liber / Cu bicicleta prin Hunedoara / (GALERIE FOTO) BULZEŞTI sau Ţara Moţilor aşa cum era ea odată
21762101_1731106936910049_4602857349442143861_n

(GALERIE FOTO) BULZEŞTI sau Ţara Moţilor aşa cum era ea odată

Am rămas săptămâna trecută pe E79, în drum spre Ţebea. Până am reuşit să ne adunăm toţi la şoseaua principală, eu am mai surprins o geană de soare peste dealurile din care tocmai ce am coborât. Nu cred să ne plouă azi. În fond, Busu e hunedorean şi am înţeles că îi place să se plimbe cu bicicleta. Aranjează el să fie bine.

Când scăpăm în sfârşit de TIR-urile care şi-au dat tot interesul să ne procopsească cu o otită, oprim în Baia de Criş. E prima localitate de pe valea ce duce la Bulzeşti. Facem un mic popas la mănăstirea franciscană şi Jancsi îl sună pe un nene care ar trebui să vină să ne deschidă, să putem vizita. Deşi nu sunt un religios practicant, îmi place simplitatea şi austeritatea unei biserici cum e asta. Nu avem noroc, „pila” noastră nu e acasă, dar reuşim să privim prin grilajul de la intrare. În fond, aveam nevoie de o mică pauză oricum. Ieşirea din comună ne pune la încercare bicicletele cu o porţiune de pavate care în Paris – Roubaix ar primi 5 stele, pentru dificultate. Apoi traversăm pe rând Rişca, Rişculiţa şi lăsăm în dreapta fabrica de produse lactate care arată senzaţional de modernă în mijlocul caselor, mai toate vechi. Asta e o mică reclamă mascată, proprietarul e un prieten mai vechi de-al meu.

De aici începe urcarea pe dealul ce ne desparte de Bulzeştii de Jos şi de Sus. Jozsi cu Dani, care au promis că încearcă să îi ia KOM-ul lui Jancsi, se lansează furibund într-un sprint la deal. Lângă mine, Jancsi e calm. „N-au cum, uita-te la ei, se „rup” acum şi panta serioasă începe abia la serpentine”. Mă uit după Dani. Are profilul tipic de căţărător: mic, subţirel şi cu fibră pe picioare. Zice că s-a apucat de ciclism anul trecut, după ce a participat la Turul Municipiului Deva. Înseamnă că şi-a atins scopul concursul ăsta! Dani mi-a zis că e cam trist, că îi pare rău că s-a apucat de biciclit aşa de tâziu. Bietul de el, la 26 de ani… Eu mi-am luat prima cursieră la 46 J.

După standardele mele, am urcat bine dealul ăsta. Şi dacă eu sunt mulţumit, atunci e ok. Sus nu-i mai găsesc pe cei doi vitezişti şi mă întorc un pic după Călin şi Jancsi. Primul zice că el face cale întoarsă, îl cheamă datoria, adică şcoala, e student la Timişoara. L-am crezut, deşi acum îl bănuiesc – eu, cel puţin – că ştia ce urmează azi. Bulzeştiul de Jos începe chiar la buza dealului şi prima casă din sat e una mai veche şi decât proprietara care e aplecată în şanţul din faţa casei şi smulge buruienile. Fac pariu că a moştenit-o de la bunica ei. Intrăm în vorbă, îi spunem că ne place căsuţa şi dânsa spune ceva de genul: „No, asta e, cum e!”. Împăcarea asta a ţăranului român, tip Mioriţa. Băbuţa îşi aranjează şanţul, nu aşteaptă să vină Primăria să facă asta, cu asistaţii sociali.

Bisericuţa veche din sat e dominată de o casă modernă, în construcţie. Într-una din asta, vorbesc de bisericuţă, mi-ar place şi mie să mă rog, deşi sunt laic. Sau pur şi simplu să stau de vorbă cu preotul care, sunt sigur, nu are mantie princiară cusută cu aurituri. Aici religia a rămas cea de odinioară, cea bună, care mângâie.

Rulez cu Jancsi şi plănuim deja week-en-ul viitor. Afară miroase a ploaie şi – când îmi exprim îngrijorarea – el îmi spune că da, pe valea asta plouă mult. „Aici şi când nu plouă, plouă!”. Butada zilei, cu siguranţă. Îi povestesc ce bine m-am simţit pe urcarea care tocmai a trecut şi filozofăm amândoi despre cât de diferit este să mergi în grup cu bicicleta, decât singur. Nu-i mai spun, dar eu sunt tot mai obişnuit cu asta acasă, la Deva. Am ceva ture solo la activ şi nu chiar uşoare. De aia mă şi bucur să i-am găsit pe ei.

Ne reunim lângă o băncuţă de pe marginea drumului, numai bine ca ghidul nostru să ne anunţe că ne duce la un vârtop. Cred că doar eu ştiu ce e ăla: o maşină de spălat haine naturală. Este unul în Bulzeştii de Jos şi nu trec decât câteva minute şi intrăm în curtea omului care-l deţine. Avem în faţă o proprietate atât de frumos aranjată încât poate concura cu casele pe care le admiram astă-vară în Franţa rurală. Acolo ziceam că probabil localnicii au designeri de exterior care fac asta, aici e doar doamna Paul. Ea ne şi întâmpină, mai întâi mirată de grupul care a dat buzna la ea, apoi încântată că îi admirăm „patrimoniul”.20170924_135638

O rog să stea la o poză şi chiar şi aşa, îmbrăcată de lucru, tot îşi potriveşte, cochetă, năframa şi îşi verifică restul hainelor. În vârtop se învârt nişte haine, sunt spălate doar prin simpla rotire odată cu apa, numai la covoare ne zice că pune puţin detergent. Eco-wash, să zicem aşa. Cine citeşte articolul meu pe site poate să vadă multe poze de aici, nu m-am putut limita, le-am pus pe toate.

Mâncăm câteva mere din alea pătate şi acrişoare, cum avea şi Mama Mărioara (bunica mea) în curtea ei, la care noi îi spuneam Podu’ Lung şi plecăm, mai avem cale lungă până la păstrăvărie, unde se termină asfaltul. În urmă rămâne pârâiaşul care iese din vârtop şi care curge prin iarbă de parcă e o alee de cristal, din poveste.

Trecem în Bulzeştii de Sus. Asta înseamnă că urcăm continuu dar nu se simte, panta e dulce şi poveştile interesante. Pedalăm toţi patru, în monom, aici probabil nu e rost de KOM-uri. Eu opresc, aş vrea să pozez o şură faină de tot, din aia cu acoperiş de paie înalt, dar moşul care tocmai bagă fânul nu mă lasă. E şura lui, nu înţeleg de ce se împotriveşte dar n-am încotro. Lasă că o „prindem” noi când venim la vale, să nu uit locul. Moţii ăştia! La fel am păţit în Almaşu Mare, la muzeul lui nea Achim. Să mă bată, nu alta, că am făcut fotografii fără să-l întreb. Acum suntem prieteni.

Pe dreapta se vede o stâncă înaltă şi rotundă, Bulzu Mare. Jozsi ne spune că e plină de peşteri. El e speolog, ştie. Mai zice că dacă am fi mai aproape de ea, am putea vedea intrările, sunt o mulţime. Mă mulţumesc cu o poză de aici de jos, cine să urce până acolo? Englezii au o vorbă, mă gândesc acum, când scriu: „never say never…”. Apă luăm de la un izvor de lângă care un puştiulică ne strigă, încântat. Pentru el suntem, probabil, evenimentul zilei. Jancsi ştie izvorul, are ca reper o casă veche, tradiţională şi – din păcate – părăsită… Mai driblăm câteva crengi căzute la ultima furtună care şi pe aici a făcut prăpăd. Pe marginea drumului sunt doi copaci enormi, rupţi. Natura îşi rezolvă singură problemele şi scapă de cei care nu mai sunt necesari sau sunt periculoşi. Vine o furtună şi îi face lemne de foc. Pur şi simplu. Toaletarea arborilor e un termen inventat mai târziu.20170924_140543

Păstrăvăria marchează finalul drumului nostru. La stânga – Muntele Găina, la dreapta – satul Avram Iancu. Dacă ar fi să ne luăm după zvonuri, la anul se va asfalta spre dreapta şi vom putea face bucla până la Câmpeni şi Abrud. „Gazda” noastră ne garantează că va fi cel mai frumos traseu din judeţ. Până una alta stăm şi privim în lungul drumului, regretând – unii – că şi-au vândut MTB-ul J.

Păstrăvăria e pustie, cred că până şi peştii sunt ascunşi undeva. Cine să vină tocmai duminica aici? Stupid. Plecăm înapoi, la vale, acompaniaţi de lătratul asurzitor al câinilor care stau să rupă lanţul. Nu ştiu limba lor, dar bănuiesc că vor să ne spună „bun venit”. Nouă şi altor posibili turişti. Ne-a ferit Dumnezeu şi nu e dezlegare la peşte, că ne rupeau…

Despre Alin Bonta

Citește și

Ocatv

Premiera filmului „Octav” și o expoziție de ilustrații ale Orăștiei, în acest weekend

Sfârsitul acesta de săptămână este dedicat în principal cinefililor, care vor avea ocazia să ia …