Bucureștiul sub ocupație germană (I)

În anul 1916, bucureștenii primeau de Moș Nicolae, armatele Puterilor Centrale conduse de feldmareșalul August von Mackensen. Armata română comandată de generalul Constantin Prezan nu a putut să oprească ofensiva germanilor și după aproape o săptămână de lupte crâncene Bucureștiul cădea în mâinile inamicului. Capitala avea să fie eliberată doi ani mai târziu după capitularea Puterilor Centrale.

În fața pericolului iminent de ocupare a Capitalei, de către trupele mareșalului von Mackensen, autoritățile române, regele, armata și o parte a locuitorilor Bucureștiului s-au retras în Moldova. Din 20 noiembrie Iașiul, devine capitala temporară a țării. Două treimi din teritoriul României a rămas în mâinile inamicului, populația fiind nevoită să suporte un regim de ocupație militară  foarte sever.

Căderea Bucureștiului un moment tragi-comic în istoria României

Mărturiile directe ale unor personalități politice și culturale care au rămas în perioada ocupației germane în București – precum Alexandru Marghiloman, membru marcant al Partidului Conservator, Al. Tzigara Samurcaș, directorul Fundației Carol I și al Muzeului de artă populară sau avocatul Cancicov, membru al Partidului Conservator Democrat ș.a. – au configurat evoluția evenimentelor, stările de spirit și atmosfera acelor timpuri.
Istoricul Virgiliu N. Drăghiceanu (1879-1964) membru corespondent al Academiei Române și secretar al Comisiei Monumentelor istorice își amintea : „23 noiembrie (6 decembrie stil nou). Miercuri. Astăzi trebuie să intre. Poliția toată pe Calea Victoriei ca la sărbători. Se crede că vor veni dinspre Calea Rahovei. Birje grăbite cu femei germane, ce duc jerbe de crizanteme. Îi văd venind încununați de crizanteme. Cu puștile, ca un jug atârnând la gât, pentru a contrabalansa greutatea din spinare. Merg fără niciun elan, cântă încet imnuri, cu o intonație bisericească: pare că sunt transfigurați de un misticism religios. Evident sunt într-un acces de nebunie morală, se simt în acest moment soldații Dumnezeului lor. Sunt trupe de elită, grenadierii armatei lui Falkenhayn, ce vin din luptele de la Chitila și fortul Mogoșoaia, care cade cel dintâi. Lumea imensă iudeo-germană, cocotele internaționale ale varieteurilor, internații din Ialomița (cu toții în București, peste 50.000), aclamă și defilează prin spalierul de soldați ce au înconjurat palatul de la poartă la alta. Ofițerii întreabă de Capșa. Cu o supremă satisfacție se instalează la mese. Localurile, închise de la începerea războiului, sunt luminate și pline de lume. Cofetăriile, cafenelele oferă spectacolul celei mai dizgrațioase orgii pantagruelice. Toți au în degete patru-cinci inele de aur. Sunt stigmatele crimelor ce le-au comis în atâtea țări în care au semănat moartea. Plătesc orice prețuri, sunt plini de bani. Intră în localuri toți descoperiți, iau loc la mese după plicticoase formule de politeță. Ne izbește mai ales modul șoptit în care conversează și ținuta potolită ce contrastează atât de mult cu felul nostru de a vorbi și a ne agita zgomotos. Întreaga lor purtare de mai apoi fu de a zdrobi în noi orice mândrie și credință, de a ne lăsa doar măgulirea că suntem tolerați a trăi mai departe, în casa și pământul care nu aveau să mai fie ale noastre”.

Comandanții germane se ceartă pe București

Astfel căzu…una din cele mai mari cetăți ale lumii, după Paris, cu 18 forturi și 18 fortificații intermediare. Unsprezece regimente germane au smuls-o din mâna a patruzeci de regimente române. Dar căderea Bucureștilor fu mărul de discordie între comandanții celor două armate: Falkenhayn și Mackensen, pe chestia întâietății intrării în Capitală. Mackensen încă de la 22 noiembrie trimisese parlamentar pe căpitanul Lange, amicul unui fost prizonier al nostru, scăpat miraculos din mâinile generalului Socec, împreună cu un profesor al Școlii evanghelice, spre a înmâna o somație de predare Comandantului Cetății București, amenințată cu bombardarea, dacă răspunsul nu va sosi în 24 de ore. I se înapoie însă scrisoarea sub cuvântul că nu există Cetatea Bucureștilor și niciun Comandant al acestei Cetăți. Falkenhayn însă, mai puțin circumspect în ziua în care de-abia lua la cunoștință de cuprinsul răspunsului dat parlamentarului, imediat după luarea forturilor Chitila și Mogoșoaia, trimise trupele sale asupra Bucureștilor și ele intrară cele dintâi în oraș, cum ne asigură Rosner, ziaristul călătoriilor Kaiserului și cronicarul campaniei lui Falkenhayn. De fapt, Mackensen nu a sosit decât în seara căderii orașului. Totuși, din această zi, comanda unică a primit-o Mackensen. Care fu impresia produsă în Germania, ne-o dovedește telegrama Kaiserului către împărăteasă: „Bucureștiul este luat. Ce strălucit succes, prin pronia dumnezeiască pe drumul completei victorii.  În repezi lovituri au bătut incomparabilele noastre trupe inamicul… Dumnezeu să ne ajute mai departe”.

Inamicul, așteptat cu delegație oficială

Capitularea Bucureștilor, moment extrem de dureros pentru români a avut și o notă tragi-comică, în felul haotic în care s-a desfășurat. În ziua de 22 noiembrie 1916, sosea în București un ofițer german cu un drapel și o scrisoare sigilată, de la Mareșalul Mackensen, pentru comandantul Garnizoanei București. A fost condus la generalul Anghelescu căruia i-a comunicat verbal ca Mareșalul Mackensen  cere ca, în 24 de ore, Garnizoana sa fie predată, în caz contrar urmând un bombardament puternic de artilerie grea. Generalul român a răspuns însa că în București nu mai există garnizoană și nici comandant, așa că nu putea primi scrisoarea. Noaptea ce a precedat intrarea trupelor de ocupație în București a fost o noapte lungă pentru toată lumea. Mai ales locuitorii din Dealul Spirii nu au  lipit geană de geană, deoarece la intervale scurte din incinta Arsenalului Armatei răbufneau explozii asurzitoare și se înălțau limbi de foc amenințătoare. Personalul militar al Arsenalului s-a retras   printre ultimii, a minat instalațiile ce nu puteau fi transportate pentru a nu cădea întregi în mana dușmanului. Odată cu ivirea zorilor, toată suflarea capitalei era în picioare. Puţini au fost cei care au îndrăznit să iasă din casa. Cei care totuşi o fac își zic pentru a-și face curaj: „vreau să văd în față invazia”. Primăria a luat măsuri ca armatele germane și ale aliaților lor să aibă parte de o primire oficială, rezervată și demnă. Calea Victoriei a fost presărată din loc în loc cu nisip proaspăt și au fost postați jandarmi pedeştri şi sergenți de oraș în mare ținută. Emil Petrescu, primarul Capitalei, însoțit de ambasadorul SUA și de ambasadorul Olandei, a plecat în dimineața aceea în spre Bragadiru și după circa șase km, ne întâlnind pe nimeni, s-a întors. Primarul orașului și Prefectul Politiei aranjaseră  să iasă înaintea armatei inamice, la orele 9 dimineața, la bariera Bragadiru, căci pe acolo ajunsese în București solul generalului. Cert este că au stat la barieră până la prânz și, văzând că nu vine nimeni, autoritățile s-au întors în oraș. Mulți au plecat acasă, doar primarul, mergând la Ministerul de Interne, află că armata lui Mackensen intrase deja în București, pe Calea Griviței.

Goana după sigiliu

Vice-primarul Titus Popovici este trimis în zona și, într-adevăr, acesta se întâlnește, la Matache Măcelaru, cu două companii de infanterie comandate de un locotenent căruia i se spune ca orașul se „predă liber de trupe”. Ofițerul pretinde în schimb o declarație scrisă, un act cu sigiliul orașului, un document oficial. Dar acest act rămăsese la primar care era la Ministerul de Interne. Astfel, ofițerul german și escorta sa sunt îmbarcați în automobilul Primăriei, și cu toții, merg la Primar. Dar aici se constată că actul cu pricina se află la Primărie. Desigur că neamțul a fost surprins de atâta zăpăceala în predarea unui oraș, ca Bucureștiul. Dându-i-se toate asigurările că nu există armată în oraș și neavând încotro, el acceptă să meargă la Primărie. Dar pe drum, surpriză, la bulevardul Academiei un grup de 12 infanteriști români cu muniție de război stăteau în colțul străzii, gata de tragere. Escorta germană își încarcă și ea armele. În fața imensului pericol, vice-primarul, făcând uz de funcția sa, cere soldaților români să predea armele. Dar aceasta nu era totul, căci atunci când automobilul ajunge în Calea Victoriei, apare și tramvaiul Cotroceni – Obor în stație, plin ochi de soldați români echipați de război. Ofițerul german este aproape sufocat de furie. Cu rugăciuni și insistențe, tramvaiul este golit, iar soldații dezarmați si conduși în curtea Prefecturii Poliției. Si, astfel, s-a făcut predarea Capitalei. Pe la ora prânzului sergenții de oraș au fost retrași de pe străzi, pentru că nu se aflase încă nici când vor intra nemții în București, și nici pe unde. Totuși după ora 12 o delegație de 6 ofițeri germani aparținând armatei a IX-a de sub comanda generalului von Falkenhayn, condusă de nepotul împăratului celui de-al II-lea Reich, prințul Schaumburg-Lippe, fost atașat militar al legației germane în România venind dinspre nord, și-a oprit automobilul la Primăria Capitalei, cerând semnarea capitulării Bucureștilor. Emil Petrescu va semna „Declarația de capitulare în fața inamicului” act pe care l-au iscălit și ofițerii germani garantând în felul acesta „Averea și cinstea cetățenilor”.

 (Sursa: cersipamantromanesc.wordpress.com)