NEWS ALERT:
Home / Timp liber / Cu bicicleta prin Hunedoara / BUCUREŞCI – ŞESURI sau numele care nu se potriveşte deloc cu ce simţi în picioare (GALERIE FOTO)
IMG_3413

BUCUREŞCI – ŞESURI sau numele care nu se potriveşte deloc cu ce simţi în picioare (GALERIE FOTO)

Motto: „Bicicleta m-a făcut scriitor… E o maşinărie care generează cuvinte, un instrument de vedere. Când urc în şa, intru într-o altă stare, una care transformă drumurile în imnuri şi impulsurile fizice în momente. Merg pe bicicletă pentru a le oferi ochilor mei imagini de neuitat. Din păcate nu pot face doar asta tot timpul…”

Dacă săptămâna trecută v-am plimbat pe la Musariu şi – din câte mi-aţi dat să înţeleg în mesajele trimise – chiar v-a plăcut, m-am decis că ar fi potrivit să rămânem în Apuseni. Aşa că am ales pentru azi zona Crişcior – Bucureşci – Şesuri. Ca să fiu sincer, propunerea Alinei de a porni acest serial în ziar a venit un pic cam neaşteptat pentru mine, chiar dacă ea este o fană declarată a cărţilor mele. Voi fi nevoit, din cauza asta, să folosesc o vreme câteva ture date în primăvara asta. Da’ nu cred că vă deranjează să pedalăm printre flori, nu? Între timp, mai programez alte trasee prin judeţ. Pentru că, atâta timp cât mai sunt drumuri faine de explorat prin zonă, menţinem titlul „Cu bicicleta prin Hunedoara”, iar când va fi să se termine, poate extindem aria.

Nu vă mai povestesc cum am ajuns în Crişcior, că ştiţi de săptămâna trecută. De când am găsit drumul prin Musariu, nu mai pot merge pe altundeva. După ce treci de colonia (fosta, din păcate) Gurabarza, un drum face la dreapta. E mai cunoscut ca drumul spre Mănăstirea Crişcior sau ca locul în care era maternitatea  în care m-am născut eu în urmă cu ceva ani J. Dar tabla indicatoare îţi spune că vei ajunge la Bucureşci şi apoi la Curechiu. După asta nu mai ajungi nicăieri, cel puţin nu cu cursiera, că asfaltul care ar lega valea asta de cea care coboară la Geoagiu se tot lasă aşteptat de vreo câteva mandate…

La vreo 7-8 km după intersecţie, drumul spre Şesuri face la dreapta din nou, peste un pod. Indicatorul se vede mai greu şi puţin după ce ai trecut, mai ales dacă ai viteză. Şi picioare pentru asta. Încep să urc şi mă gândesc că nu am mai fost pe-aici de vreo 3-4 ani. Ei, atunci urcarea asta mi s-a părut colosală şi grea, să vedem acum, după vreo câteva maratoane cicliste cum se simte la muşchiuleţul ăla, descoperit recent? Urc pe 9% şi nu e greu. Poate vă plictisesc cu procentele astea, dar ele sunt sarea şi piperul ciclismului de şosea, nu pedalările interminabile pe platuri anoste. Ies din pădure după câteva serpentine şi aşteptările nu îmi sunt înşelate: intru direct într-o beţie de pomi înfloriţi, nu-i prea cunosc eu bine dar bănuiesc că-s pruni, moţii ăştia sunt mari iubitori de ţuică.

După un pic de plat, atâta cât să-mi revină pulsul la valori mai normale, mă ridic pe câteva serpentine largi deasupra satului din vale. În vârful uneia dintre ele trec aproape de o casă unde, la o masă în curte, bătrânii iau masa de prânz cu tinerii veniţi probabil în vizită, de la oraş. La poartă e un Audi, de aia zic. Sigur au laşcă la felul unu. Le strig din mers un „Poftă bună!” şi ei îmi mulţumesc. Nu le-a zis nimeni că răspunsul corect este „Mulţumim, poftiţi la masă!”. No, asta e, bag un baton de cereale.

Nu ştiu dacă satul în care intru acum e tot Şesuri sau e altul, că nu e nici o tablă la intrare.Pe aici dacă te prinde radarul n-are ce să-ţi facă. În faţă îmi apare biserica aia faină, din piatră, cum numai la Cerbăl mai este una şi aici ştiu că trebuie să fac tot la dreapta. La naiba, mă învârt în cerc, sau ce? Tablă cu 7%. Domnilor de la drumuri, glumiţi? Sau numai pe asta aţi mai avut-o în magazie? Sub mine e 13%, noroc că e scurtă şi pe urmă mă preumblu lejer, nici nu are rost să mă grăbesc. Şoseaua e valonată printre minunăţiile astea de flori. Da, nu v-am spus? Eu cred că cea mai frumoasă floare din lume e pomul înflorit, primăvara.

Cobor la stânga printre case, e un drumeag îngust cu un fel de asfalt pe el, l-am descoperit prima dată când am venit aici, cu Costi. Eram aşa de dornici de pedalat că nu ne-am mai putut opri. În faţă mi se aşterne un tablou unde verdele se combină cu alb şi roz şi… simt că trebuie să stau, să înfulec o banană şi să admir. E oare posibil să îţi dea lacrimile de frumuseţe? Că acum stau în loc, nu transpir dar mi se aburesc ochelarii…

Să nu credeţi însă că am uitat de banană, cei care mă cunosc ştiu că pentru mine mâncarea e de bază, chiar şi într-o asemenea situaţie. Dacă îmi dai o crème brûlée bine făcută, sunt în stare să o halesc şi în faţa Mona Lisei. Mă urc iar în şa şi continui drumul, e plin de surprize, curbe scurte, pante aspre aşa că n-am altă soluţie decât să ţin aparatul foto în dinţi (de baretă, că n-am gura chiar aşa de mare) şi din când în când mai opresc să fotografiez câte ceva. Frate, ce de minunăţii, la doi paşi de casă! Cel puţin mărul ăsta în floare e monumental! Şi e plin de bâzâit, de parcă toate albinele din zonă şi-au dat întâlnire aici.

Un moş plimbă nişte căpriţe mici. Ţăranii sunt mai practici, le plimbă el acuma dar peste o vreme va lua lapte de la ele. Cu căţeii de apartament e altă treabă, nu mă pricep eu şi, mai ales, nu înţeleg. Opresc să schimbăm două vorbe şi să le fac o poză micuţelor. De gard stă sprijinită concurenţa, bicicleta nepotului. Din păcate roata din spate e pe jantă, are pană şi pompa mea nu se potriveşte la valvă, ca să o mai umflu un pic, să se dea cât de cât pe ea. Moşul e hâtru, face mişto de roţile mele când le vede aşa, ca degetu’, n-am cum să mă supăr numai pentru atâta lucru. MTB-iştii de acasă fac la fel, sunt obişnuit. Îmi place să povestesc cu oamenii ăştia de pe sate, pe unde umblu, unii chiar au vorbele la ei, deşi n-ai crede.

Când mă întorc realizez cât de sus sunt. Am tot urcat printre culorile astea senzaţionale şi nici nu mi-am dat seama. Cum, Doamne iartă-mă, să-i spui la satul ăsta Şesuri, când el e cocoţat aici? De fapt dacă mă gândesc la Dealu Mic, ăla din coada lacului de la Cinciş şi care numai mic nu e, cu pantele alea ale lui de 18%… Dar asta, vorba aia, într-un episod viitor, dacă mă mai încumet pe-acolo.

Nu m-am putut abţine şi din Crişcior am dat o fugă şi până la Zdrapţi. Face mătuşă-mea un chec, îmi plouă în gură şi acum, când scriu. Asta doar aşa, ca deschidere, acasă mă aşteaptă lasagna aia din frigider şi o bere rece, un Franziskaner Weissbier. Prietenii mei ştiu, în ce mă priveşte pe mine ciclismul fără latura lui culinară nu face doi bani! Asta cred că mi se trage de la transmisiile Radu Banciu & Radu Naum, de pe vremuri, de la Tour de France…

Despre Alin Bonta

Citește și

desc

Turneul „Vă place Beethoven?” ajunge la Deva

Melomanii din județ sunt invitați, săptămâna viitoare, la un duet instrumental care se anunță spectaculos, …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *