NEWS ALERT:
Home / Comunitate / BUCEŞ – DUPĂ PIATRĂ sau cum era să îmi omor viitorul ginere chiar înainte de nuntă (GALERIE FOTO)
Pentru decupat

BUCEŞ – DUPĂ PIATRĂ sau cum era să îmi omor viitorul ginere chiar înainte de nuntă (GALERIE FOTO)

În tura de azi am ales să plecăm chiar din curtea unde avem deja cunoscuta sursă de îngheţată. Asta ca să fim siguri că la întoarcere ne va aştepta pe masă. Mătuşa mea suplimentează cu o porţie de vinete pané aşa că – cel puţin eu – plec cu inima uşoară. Picioarele sunt cam grele, dar asta trece.

Primul sat după Zdrapţi este Mihăileni, un sat moţesc încremenit în timp. De data asta nu e metafora obişnuită, cred că suntem pe bune prin anii ’40 pentru că rulăm prin nişte tranşee care mă duc cu gândul la Al Doilea Război Mondial. Şoseaua este atât de cârpită încât pare un fel de asfalt multicolor. Aşa, la vedere, e interesant, la roţi însă… Ceva mai încolo, nişte nenea cu o maşinărie continuă opera de artă, turnând bitum ici-colo. În sfârşit, facem dreapta în Buceş şi acum drumul e rezonabil, putem creşte viteza. Azi suntem echipă de trei, alături de mine sunt fiica mea, Karina, şi viitorul ei soţ, Cătălin. Karina ne cam trage după ea (ce să zic, profesionistă, nu ne prea punem mintea cu ea) şi picioarele mele protestează, aşa că – cu gândul la ce căţărare ne aşteaptă – solicit o pauză la poarta simbolică de intrare în Ţara Moţilor.IMG-20170728-WA0033

Pentru cine vrea să trăiască o experienţă cel puţin interesantă pe bicicletă, să spun că traseul despre care scriu azi începe chiar în sat, la După Piatră, cum faci stânga prin spatele şcolii. Nu mă las înşelat de începutul lui plat, am mai fost pe aici şi ştiu cum e după prima curbă. Facem obligatoria pauză de „dezhidratare”, ne facem mantrele, vorba lui „maître Călin” şi pornim pe urmele Karinei, care deja a dispărut din raza noastră vizuală. Prima curbă, primul „perete”. Pe jos e o porţiune de vreo 5-6 m plină de pietre şi nisip, nu ai ce alege şi – cum suntem ridicaţi din şa – roata patinează şi asta ne mănâncă din energie şi din avânt. Eu, oricum, nu mă simt chiar pregătit pentru aşa ceva. Cred că drumul m-a luat prea brusc şi, după rulajul ăla care a fost şi el cam în viteză, mi s-a cam tăiat gazul. Nu reuşesc să duc respiraţia până la capăt şi asta mă enervează şi nu mă lasă să fac efortul aşa cum aş vrea. Declar, cu părere de rău, că eu nu urc azi panta asta. Apoi îmi spun, în sinea mea de data asta, că iar mă apucă fiţele… Adică cum nu o urc? Hai să o las mai încet, poate am şi pornit prea avântat. Mă calmez şi pedalez la deal, deja totul e mult mai bine.

Trecem cam 150 m de 16-17%, respirăm pe vreo 50 m de 5-6%, admirăm casa lui Viorel şi a Marietei care e mult sub noi deja şi printre copaci ghicim versantul opus, de un verde incredibil. Apoi iar primim o „scaltoacă”. De data asta e 19%, trecem şi de peretele ăsta şi iar ne mai lasă. Îi spun lui Cătălin că gata, pantele criminale s-au cam încheiat, de acum e doar lung şi cu înclinare mare dar rezonabilă. Ce înseamnă, dom’le, să uiţi! Adevărul este că nu am mai fost pe-aici de vreo… să fie trei ani? Dacă mă uit acum pe Garmin, se cheamă că am urcat vreo 650 m cu pante dure, adică un fel de Căprioara dinspre Deva. No big deal! De data asta „deal”, din engleză, se traduce mot-à-mot. Ha, cum mă joc eu cu limbile străine! Şi asta chiar aici, pe loc, deci sunt încă destul de bine oxigenat la creier dacă îmi vin jocuri din astea de cuvinte. Asta sigur va rămâne în folclorul ciclist al găştii noastre.

Şi, cum spuneam, nici vorbă să fie gata… Dacă după urcarea grea de la Căprioara vine o porţiune lejeră şi apoi o coborâre, aici show-ul abia începe. Asta e diferenţa. Drumul merge brutal de brusc în sus şi noi suntem mai mereu ridicaţi din şa. Căţărarea asta o să-i urce pulsul chiar şi Karinei, nu e deloc ceea ce ea avea nevoie. E toată numai trepte, nu apuci să-ţi faci un ritm. Ne dă câte un pumn de aproape picăm jos, ne lasă să ne revenim şi iar… Eu, cel puţin, sunt knock-down.  Mă enervează că drumul e murdar, mai trebuie să am grijă şi la asta… Aşa e când faci doar o simplă bandă de asfalt, pe care apoi vin – la fiecare ploaie mai serioasă – toate mizeriile, nisipul, pietrele… Lucrul bun este că pe stânga noastră priveliştea se deschide senzaţional, ne uităm şi mai uităm, ca să zic aşa… Da’ merită efortul, asta e clar!

Ultima încercare serioasă e porţiunea de 200 de metri, „steep like hell”, cum ar zice cei de la Eurosport. E, într-adevăr, abruptă ca dracu’. Aici am găsit-o data trecută pe Karina întinsă pe şosea, ce sperietură am tras atunci! Era doar leşinată de foame, nu mâncase de dimineaţă, de emoţie că va urca pe aici. Aia a fost prima ei lecţie de alimentaţie în ciclismul de performanţă. Probleme sunt şi acum, merg în paralel cu Cătă şi îl aud respirând cam zgomotos dar nu gâfâind, e un zgomot aşa, ca o hârâială. E clar, plămânul lui stâng, cel accidentat în iarnă, încă nu duce la capacitate normală. Îi strig să nu se prostească, să se oprească. Trec de el, nu ştiu ce a făcut şi nici nu pot să mă uit înapoi, că mă dezechilibrez. Nu mai aud „horcăitul” ăla urât, poate mi-a urmat sfatul. Mai strig, victorios (şi informativ, totodată) că gata, am ajuns la capătul porţiunii grele! Nu ştiu dacă mă aude dar mai bine nu, că parcă i-am mai zis asta o dată acum vreun kilometru…

Curbă la stânga şi în faţa mea se aşterne o şosea care e chiar plată. Pedalez uşurel, parcă să nu cumva să stric echilibrul ăsta pe care îl simt acum. Respir sacadat, încerc să îmi domesticesc pulsul şi bătăile inimii, care au luat-o razna. Motoraşul meu din piept e ca Robert Plant de la Zeppelin, în „Black Dog”, nu reuşeşte să intre pe ritmul tobei. Vâââjjj! Karina trece la vale, ea a „rezolvat-o”.

Pe marginea drumului, o nănuţă şi nepoţica ei merg, cu furcile pe spate, la fân. Bătrâna s-a oprit şi priveşte, lung, în spate. Nu ştie ce să creadă. Oare ce-i în capul ei acum? O mai fi văzut ciclişti pe-aici? Şi stăăă, câteva zeci de secunde, poate, eu mă apropii încet iar când trec prin dreptul ei o salut şi i-o servesc pe aia veche, cu „Da’ ce pante amarnice aveţi pe-aici!”. „Daa!”, aprobă. La coborâre am stat mai mult de vorbă, am făcut şi poze. Tanti Tenzica, cică aşa îi spune lumea în sat. De la Hortensia. Aia mică – Daniela – zice, când o întreb, că nu-i e greu să urce pe-aici. S-o cred? Pare proaspătă ca o margaretă şi n-are de unde să vină decât de jos, din sat. Aşa o fi. Moşul trece şi el, da’ nu merge pe şosea. El umblă pe ţarina lui, alături cu drumul.IMG-20170728-WA0031

După încă o bucată de urcare, ajung în vârf. Mă gândesc ce rost o fi avut să asfalteze până aici? Şoseaua asta nu duce nicăieri… E bună doar pentru antrenamente grele de ciclism. Îmi vine chiar şi acum să spun – cum îi spuneam lui Costi – că, faţă de nebunia asta de aici, Passo Giau e o joacă de copii. O spun cu mâna pe inima care bate, bate… mai bate, e bine asta…

Vine şi Cătălin. Declară (el nu pune mâna la inimă, el cu plămânii are probleme), că n-a urcat în viaţa lui aşa ceva. Şi chiar are ceva ani de ciclism în spate. Îl încurajez: „Vezi, îşi revii, acum vreo două săptămâni nici n-ai fi avut curajul să te gândeşti să urci pe aşa ceva şi acum ai urcat”. „Reţ-ul e şi mai greu”, plusez, nu mă pot abţine. Se uită la mine luuung… Nu s-a oprit atunci când i-am spus. Mă aşteptam. A trecut el prin chestii mai grele decât un simplu horcăit.

Până jos a fost un zbor. Oprim şi la poze, acum ne permitem. Dealurile moţilor sunt grozave, nu ne dezamăgesc nici de data asta, nici nu mă mir că – de-a lungul istoriei – şi le-au dorit toţi. Karina stă de mult în aşteptare dar nu ne ceartă că am întârziat. Pornim pe drumul de întoarcere, vom face dreapta spre Blăjeni şi apoi atacăm Reţ-ul. Sau nu, pentru că „juniorii” mei declară că… ei n-ar mai merge. Cătălin se gândeşte la Transfăgărăşanul programat pentru mâine şi la peripeţiile cu plămânul, Karina nu mai are target, şi-a făcut antrenamentul… Aşa că ne retragem strategic spre Zdrapţi, scuzat să fiu că folosesc un asemenea termen militar, dar iar tre’ să trecem prin tranşeele alea…

Apă rece, la unchiu-meu, din fântână. Asta în prima fază. Apoi vinetele promise, cu brânză, roşii, ardei şi pâine. Şi la final… Şi acum îmi vine să râd când îmi aduc aminte cum – după postarea de pe FB – Gabi m-a întrebat „Da’ unde e Zăli?”. Îi place îngheţata şi a crezut că Zăli – mătuşă-mea – e ceva localitate.

Am material pentru articolul de vinerea viitoare, dar trebuie acum să mă încord încă o dată, să urc şi la Reţ . Poate cu Costi şi Tudor. Acolo cred că ne trebuie două pagini… Uite, rubrica asta la ziar m-a pus în mişcare, altfel nu ştiu dacă mă mai porneam pe nebuniile astea. O să merg până la urmă şi la Tîrsa, sunt sigur, pentru că de acolo chiar nu mai îmi aduc aminte nimic. Aşa de greu a fost… Da’ ştiţi cum sunt dealurile alea de sus, de pe platou, cu pâlcuri de mesteceni şi cai albi? Nu ştiţi. Las’ că vă povestesc eu într-una din săptămânile viitoare, numai să mă ţină „grisinele”, să urc.

Alin Bonța este autorul cărților „Cu bicicleta prin Pirinei” și „Cu bicicleta prin Corsica”. Volumele se pot comanda pe www.tipardeva.ro

14657264_151059758690796_992799521688749953_nCitește, descoperă și răspunde corect.17880474_265020147294756_6577868346759671674_o

„Glasul Hunedoarei” vă oferă, săptămânal, una dintre cărțile autorului Alin Bonța, în care veți putea vedea, prin ochii lui, minunatele și captivantele peripeții ale sale, făcute pe bicicletă.

Săptămâna aceasta, întrebarea la care trebuie să răspundeți corect este:

„Cum ar numi urcarea de la După Piatră cei de la Eurosport?”

Taloanele pot fi depuse până miercuri, 09.08.2017, ora 12, în urna specială, pe care o puteți găsi la sediul redacției „Glasul Hunedoarei”, din Deva, Bulevardul Decebal, bl. M, parter.

Despre Alin Bonta

Citește și

pupat

De pupat 18.10.2017

Elev al Colegiului Național „Decebal” Deva, Călin Ilieș, Pentru că este singurul elev din județul …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *