Home / Timp liber / Cu bicicleta prin Hunedoara / (GALERIE FOTO) BĂIŢA – HĂRŢĂGANI sau cum am întârziat un pic la o şedinţă istorică
20171022_125038

(GALERIE FOTO) BĂIŢA – HĂRŢĂGANI sau cum am întârziat un pic la o şedinţă istorică

Am ales ca azi, după Ziua Naţională, să povestesc despre nişte locuri hunedorene unde habar nu aveam (mea culpa) că s-au întâmplat evenimente istorice. Am fost de multe ori pe la Băiţa, am prieteni acolo şi în câteva dăţi am urcat chiar până la Hărţăgani. Ba am mai mers o vreme şi spre Trestia, pe MTB, până m-a învins prima pantă pe macadam, dar asta e altă poveste…

Acum pedalez alături de Călin şi mă simt deosebit, pentru că asta e o ocazie rară. El şi-a luat mountainbike-ul, aşa că probabil pe traseul destul de deluros vom face un fel de yo-yo cicilistic, în sensul că la deal eu voi fi în faţă iar la vale, pe şoselele care nu se anunţă chiar cele mai bune, el va zbura şi eu voi suferi. Sau, mai bine zis, Fabiana va suferi. Da, azi pedalez cu „bătrânica”. Am „încălţat-o” cu ghetuţele de 25 mm pe roţi, tocmai din motive de asfalt prost. Trecem de drumul spre Fizeş, nu mergem nici spre Peştera, mai lăsăm în laterale câteva posibile destinaţii care însă nu au cum să fie prea departe de şoseaua – hai să-i zicem – principală. Oprim la primele poze chiar înainte de a intra în Băiţa, e acolo o căsuţă tare faină, aproape de stâncile pe care împătimiţii alpinismului se caţără.

La intrarea în localitate am surpriza să întâlnesc o prietenă, pe Camelia, cea care ne tot arată, prin fotografiile ei minunate, cât de frumoase sunt locurile astea. Povestim scurt, nu sunt singur în tură şi Călin a plecat în faţă. La biserică însă, nu mă mai pot abţine şi fac scurt la dreapta, e acolo un drumeag care duce nicăieri dar are aşa o pantă încât prima oară, când am ajuns aici cu una din caravanele ciclistice care se mai organizau în Deva, era să cad de pe bicicletă. Acum sunt imediat sus, undeva deasupra turlei, dovadă că – cel puţin din punct de vedere fizic – am mai evoluat. Mental n-aş zice, pentru că l-am lăsat pe Călin de căruţă, atras fiind de farmecul urcării grele. El mă aşteaptă în centrul comunei şi mă cam ceartă, dar nu e supărat. Zic eu.

Rulând spre Hărţăgani tot văd pe versantul dealului uşi, mai mici sau mai mari. Bănuiesc că sunt beciuri vechi, cine ştie de când, în care localnicii îşi mai ţin una-alta. Dacă eşti atent, când treci pe lângă ele poţi să auzi cum fierbe vinul şi cum se limpezeşte ţuica aia bună, de prună. Dar, să nu anticipăm… După ce intrăm în Hărţăgani eu dau să fac drepta, peste un podeţ, Călin mă opreşte şi mă întreabă unde merg. Eu, de dăţile trecute, pe acolo ştiu drumul. Pentru mine satul ăsta înseamnă căţărarea aia de un kilometru jumate, până pe vârful dealului, printre case. „Lasă asta”, îmi zice Călin, „în faţă ai fost?”. N-am fost. El ştie bine locurile, de aici se pare că pleacă multe trasee prin păduri. Aşa am ajuns la mica noastră „East Side Story” a zilei, în cartierul de est al satului.

Cei câţiva kilometri ne poartă pe lângă case de tot felul, unele vechi tare şi acoperite complet de viţă de vie, dar cu o antenă de TV la vedere, alta cu un târnaţ foarte interesant, larg şi complet închis de un adevărat mozaic de gemuleţe mărunte, pare că omul n-a avut sticla decât la dimensiuni mici şi s-a adaptat. Dar depăşim şi un adevărat hotel în construcţie, enorm, pare unul dintre blocurile alea pe care cineva le construia pe vremuri la sate. Toate astea pigmentate de poveştile cu care Călin mă încântă, din turele date de el pe aici. În jurul meu sunt pajişti pe care vacile, atât de statice, parcă ilustrează un calm aparte care este atât de obişnuit în satul românesc într-o duminică spre prânz.2

În capătul satului, drumul continuă. Eu sunt cel care trebuie să se oprească, odată cu asfaltul. Aşa plătesc de fiecare dată tribut faptului că nu merg şi pe MTB. Poate prietenii mei au dreptate şi eu nu ştiu ce pierd. Poate că într-o bună zi voi face şi pasul ăsta, deşi mi se pare greu. Acum întorc şi, ca să compenseze „tristeţea” mea, Călin îmi spune că am putea urca la biserica aia albă care se vede aşa de frumos undeva pe dealul de lângă noi. Se va dovedi o idee foarte bună.

Sus merg un pic şi pe macadam, Fabiana suportă cu stoicism chinul dar altfel nu am cum să ajung în curte. Ne aşezăm pe o băncuţă care, pe patru laturi, înconjoară o masă simplă, din lemn. În cimitirul de alături, pe lângă o mulţime de flori, avem parte de un parastas. Aveam să aflăm imediat asta când unul dintre săteni vine şi ne îmbie cu o ţuică. Ce ziceam? Din păcate ne este imposibil, Călin însă regretă că nu şi-a luat ambele bidoane de acasă şi cam trage cu ochiul la bicicleta mea, care are pe cadru două recipiente. Îi tai elanul când îi spun că al doilea e pentru jacheta de ploaie şi căciuliţă. O fi bună ţuica asta, dar foiţa de ploaie a fost destul de scumpă, n-aş arunca-o… În schimb mâncăm nişte prăjituri colosale, din astea avem voie în tură şi omul cu ţuica e darnic, probabil pe principiul „Bei cu mine, eşti ca un frate, nu bei, eşti ca doi!”.

Şi acum ajung la partea istorică, pentru că preotul se opreşte o clipă lângă noi, suntem totuşi o prezenţă insolită aici, acum, şi ne povesteşte cum la masa asta, în urmă cu peste 200 de ani, au stat Horia, Cloşca şi Crişan la şedinţa care plănuia atacurile asupra conacelor grofilor din Băiţa. Practic stăm pe aceleaşi băncuţe. Şi noi, cu nonşalanţă, halim prăjituri… Dar povestea adaugă farmec locului şi bisericuţei, care numai de asta nu duceau lipsă.1

Mă ridic şi merg un pic spre vale. Sub mine se aştern câteva zeci de vieţi trecute. În schimb, în zare am parte de priveliştea unui deal pe care se desenează, între casele rare, fel de fel de forme geometrice, în culorile specifice unor câmpuri frumos cultivate. Oare câte vieţi actuale se aştern acolo, până sub coama pierdută în ceaţă? Fiecare cu gândurile lui, cu problemele sau bucuriile lui… O diversitate fantastică şi asta pe un simplu deal din Hărţăgani… La nivel de lume, asta devine ceva de necuprins… Nouă ne ia o zi întreagă să cutreierăm aşa o zonă restrânsă şi în lumea asta sunt atâtea de văzut! Îmi amintesc de Alexandra Podu care, într-o piesă de teatru, parcă „Love, mon amour”, izbucnea în plâns la gândul că pe lume sunt atât de mulţi oameni şi ea n-o să-i poată, niciodată, cunoaşte pe toţi. Nu ştiu ce mă determină să am gândurile astea în timp ce, obligatoriu, fac şi o poză. Poate doza mare şi bruscă de zahăr băgată în organism, nu ştiu, trebuie să întrebăm un medic. Ţuică n-am băut, vă jur, de obicei aia îmi dă stările astea.

Jos, în sat, oprim la gardul unei case albastre ca cerul toamna. Tanti vine la poartă şi o întrebăm cam de când e casa. „Nu ştiu, maică, e mai veche decât mine”. Ocoleşte (intenţionat?) cuvântul „bătrân”. Încep şi eu să ştiu de ce, de-o vreme încoace. O mai chestionăm de una, de alta, aflăm cum şi din ce se prepară culoarea aia care face să mi se taie genunchii de câte ori o văd pe câte o casă, la ţară şi după aia ne urează, brusc, s-avem drum bun. Un fel de „mai mereţi, că eu am lucru de făcut!”. Aşa că merem.

Oprim un minut la izvor, să alimentăm bidoanele, măcar cu apă dacă altceva n-a fost să fie şi acolo e un tip care, intrând în vorbă, ne povesteşte cum a chefuit el aseară la birtul din sat, cu nişte prieteni pe care nu i-a mai văzut de mult. „Şi… aţi băut ţuică?”, îndrăznesc. „Ba, că n-avea, am dat cu vodcă!”. Blasfemie…

Vom continua pe drumul care face la dreapta şi duce în satul Peştera. Din nou ar trebui să iau piatra aia în gură, pe aici nu am mai fost. Încep urcarea cu teamă, mi s-a spus că nu e prea uşoară şi drumul e din beton, vechi de când s-a deschis exploatarea. Trebuie spus că mergem spre cariera care aprovizionează Chişcădaga cu materie primă şi, cu ocazia asta, pot şi eu să văd unde duce acea nesfârşită bandă transportoare ce străbate dealurile până aici. Serpentinele sunt largi şi panta chiar nu e cine ştie ce, acolo, un 9-10% rezonabil. Veţi râde, dar chiar aşa pare, atunci când urci prin tunelul colorat de frunzele arămii. Natura, grijulie cu estetica, aşa cum v-am mai zis, a avut grijă să acopere cu un covor aproape continuu de frunze căzute găurile din betoanele pe care Fabiana a mea gâfâie şi icneşte din greu. Până sus, la carieră, mai sunt kilometri buni şi – probabil – veţi afla săptămâna viitoare dacă am răzbit până acolo.

Despre Alin Bonta

Citește și

MAIN BUN

1 Decembrie – programul manifestărilor din Deva şi Hunedoara

O paradă militară va fi, şi anul acesta, punctul de atracţie al manifestărilor dedicate Zilei …

2 comments

  1. Cristian Racasan

    Preotul din Hartagani pe care l-ati intalnit e chiar un om foarte informat si un preot bun: implica comunitatea in tot felul de proiecte, incearca sa-i uneasca, atrage copiii la slujbe, etc. Pe deasupra e si un cantaret de folclor cunoscut: Valentin Crainic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *